Plimbare cu capul spart

Pana nu ti se intampla, nu ajungi sa intelegi exact ce inseamna sa astepti la Urgente, intr-un spital montrealez. Povestea care urmeaza nu este, probabil, prin nimic deosebita de a multor oameni care ajung pe bancile de asteptare din spitalele metropolei canadiene. Nu este nici un “semnal de alarma”, fiindca sunt lucruri care se cunosc si despre care s-a scris in nenumarate randuri, pana cand, paradoxal, ele au inceput sa faca parte din “normalitate”. Despre acest fenomen al acceptarii, al lui “n-ai ce face” va fi vorba in cele ce urmeaza.
Necazurile vin intotdeauna pe neasteptate. Mai intai, ghemuit sub socul loviturii, te afli intr-un fel de spatiu alb, in care gandurile nu se pot aduna laolalta pentru a decide miscarea urmatoare. Ii auzi pe ceilalti strigand, agintandu-se; nu intelegi ce spun si nu poti raspunde la intrebari. Dupa care, dintr-o data, amorteala se preschimba in teroare, cand simti stropii de sange prelingandu-se de-a lungul fetei si nu indraznesti sa deschizi ochii pentru a vedea lucrurile in noua lor realitate.
La spital ajung spre ora doua si jumatate. Astept in fata primului ghiseu, pana ce asistenta vine sa ma ia in evidenta. Completam, impreuna, un formular – ea, din ce in ce mai mofluza, din pricina ca nu-i pot da informatii exacte. Face cateva masuratori si ma trimite spre ghiseul urmator, inarmata cu un dosarel si un numar. Ma cheama inapoi ca sa-mi dea o compresa noua, pentru sangele care nu vrea sa se opeasca. Sala de asteptare e arhiplina; ma reazem de un perete, asteptand sa-mi vina randul. Trece o jumatate de ora. Alt formular, alte intrebari, adresa si telefon, carte Soleil. Formalitatile de sosire fiind incheiate, sunt trimisa inapoi in sala “pana iti auzi numele”. Intre timp s-a eliberat un scaun, pe care il ocup cu un fel de recunostinta. O vreme, intorc compresa pe toate fetele, apoi incep sa privesc in jur. Se afla, in sala de asteptare a spitalului, oameni de diferite rase si varste, cu figuri chinuite. Cativa, deja internati, isi plimba perfuziile cu ei. Trec oameni impingand carucioare din care se aud gemete. Uneori sosesc brancardierii, aducand corpuri pe targi. Prins pe un perete, un televizor raspandeste zarva campionatului de fotbal, la care nu se uita nimeni. O batrana cu fata de lumanare topita, aflata pe banca din fata, mi se adreseaza dintr-o data: “Nu mai pot. Astept de az-dimineata. O sa mor aici”. Si ma priveste cu intensitate, de parca de mine ar depinde salvarea ei. Analizez televizorul, oamenii, peretii. Se face ora sapte. Din cand in cand, un infimier striga cate un nume; persoanele chemate se ridica si pornesc cu infrigurare spre sala de urgente. Daca nu ajung in timp util, pot sa-si piarda randul, asa ca, daca se misca greu, isi trimit inainte insotitorii, sa anunte ca sosesc.
Compresa e plina, insa sangele s-a oprit. Ma doare capul, sunt ametita: e timpul sa mananc ceva. Ma intorc cat pot de repede de la caféteria de jos; merg sa intreb si aflu ca tocmai “mi-a trecut randul”. Aintrat altcineva. “Cat dureaza? O jumatate de ora, o ora?” Infirmierul da din umeri. Explic, cu disperare surda, ca astept de mai bine de sase ore. Ma priveste ca pe o curiozitate a naturii. “Da, asa e aici” zice si inchide usa. La ora 8 imi striga, in sfarsit, numele. Sunt poftita in cabina numarul sapte, unde ajung trecand printre paturi aliniate pe culoar; bolnavii – cei care sunt in stare iau masa de seara. Astept alte 20 de minute pana isi face aparitia o fetiscana cu ochelari. Imi explica zambind ca la televizor ca e studenta la medicina si o sa ne petrecem impreuna urmatoarele minute. Minutele se lungesc, fiindca nu ne intelegem. Intrevederea se incheie profitabil din punct de vedere lingvistic: ea a invatat cateva cuvinte noi in franceza, eu mi-am dat seama ca stiu engleza mai bine decat credeam. Plecand, spune ca va reveni cu doctorul. Petrec alte 40 de minute in asteptarea minunii. Stau pe un scaun, cu un dulap plin de medicamente deschis alaturi, langa un pat de spital. Deschid de cateva ori usa, privesc coridoarele, “poate au uitat de mine” imi zic. Cand, in sfarsit, apare doctorul urmat de studenta, pierdusem orice speranta. Se opreste in dreptul meu, priveste de aproape rana. “S-a inchis, zice. Nu mai avem ce face. Pune-i un plasture si trimite-o acasa”. Nu-mi vine sa cred: “Sigur ca s-a inchis, daca astept aici de sapte ore!” Doctorul ma priveste sastisit: “Asa e la urgente. Daca nu ma crezi, mergi la alt spital, mai stai si acolo opt ore, ca sa-ti spuna acelasi lucru. E o rana superficiala, pentru asta trebuia sa mergi la CLSC”, mai catadixeste sa-mi spuna el, inainte sa iasa. “Te spal cu niste apa si punem un plasture”, zice, impaciuitoare, studenta. Ma ridic indata si plec fara plasture, ducand cu mine tristetea unei zile irosite si imaginea terorizata de spaima a femeii care credea ca va muri in sala de asteptare.