Capitanul Noel Bouton si calugarita Mariana Alcofo

Una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste, despre care s-a scris mult, s-a petrecut intre capitanul francez Noel Bouton, marchiz de Chamilly, si calugarita portugheza Mariana Alcoforado. Ziua indragostitilor fiind aproape, am ales pentru acest numar un episod emotionant care se refera la iubirea a doi tineri ce apartineau unor lumi diferite, separate prin multiplele prejudecati existente in acea epoca.

Totul a inceput in anul 1663 cand tanarul capitan in calitate de comandant al unei companii de cavalerie a fost detasat in orasul Beja din Portugalia pentru a pune capat conflictului ce mocnea de multa vreme intre spanioli si portughezii localnici care-si doreau independenta.

Tanarul ofiter de rang nobiliar s-a nascut in localitatea Chamilly, in Bourgogne, in anul 1636 si a murit in anul 1715. S-a remarcat in razboiul contra Olandei in care l-a invins pe principele de Orania pe campul de la Grave unde au murit 16 mii de soldati pe parcursul a 93 de zile. In 1703, a obtinut bastonul de mare­sal oferit de regele Ludovic al XIV-lea pentru bravura manifestata in diferite confruntari armate.

La inceputul carierei militare, a fost trimis in Portugalia, asa cum am mai aratat unde, in anul 1663, a sedus o calugarita portugheza din localitatea Beja, oras in care era incartiruit impreuna cu celelalte regimente. Prin grilajul ogival al ferestrei manas­tirii din acea asezare era mai tot timpul admirat de ochii frumosi ai Marianei Alcoforado o inocenta care i-a scris tanarului ofiter douasprezece scrisori de dragoste dintre care cinci s-au pastrat in copie. Acestea au fost date publicitatii intr-un mod mai putin onorabil de catre ofiterul aventurier care a incalcat astfel cu brutalitate dreptul la intimitate al tinerei.

Pe toata perioada sederii in spatiul lusitan Noel Bouton cauta sa-si imparta timpul intre cavalcade si chefuri, intre arme si plimbari pe sub zidurile lacasului sacru de unde erau atintite asupra lui privirile patimase ale calugaritelor pazite cu severitate.

Primele intalniri ale amorezilor au fost facilitate de Balthazar, fratele Marianei. In anul 1667, frumosul capitan este rechemat in Franta impreuna cu intreg efectivul de soldati pe care-l comanda. Nu peste mult timp, Portugalia si-a castigat independenta fata de Spania.

Pe junele chefliu despartirea de Mariana nu l-a afectat prea mult, el parasind de-a lungul timpului la fel de usuratic numeroase alte inimi zdrobite.

Calugarita Mariana Alcoforado s-a nascut la 22 aprilie 1640. Tatal sau, Francisco Alcoforado fusese ofiter, si mama, Leonor Mendes, se tragea dintr-o familie de negustori. Datorita izbucnirii razboiului de independenta cu spaniolii, si in previziunea luptelor care urmau sa se apropie, tatal se hotaraste sa incredinteze pe copila de 12 ani manastirii ce facea parte din ordinul Sfanta Clara. In urma decesului mamei sale, Mariana o preia in ingrijire pe sora cea mica in varsta de trei ani, care va fi adapostita in acelasi locas de cult pentru tot restul vietii.

Anii au trecut si intr-o zi privirile Marianei s-au intalnit cu cele ale capitanului Bouton, seducator redutabil, aflat intr-o permanenta cautare de noi aventuri galante si care lasase in Franta mai multe partenere indurerate.

Magia si-a facut efectul, dragostea la prima vedere a avut o incandescenta aparte pentru Mariana Alcoforado. A fost instantanee, plina de imprevizibil si de riscuri. Pentru Mariana, a reprezentat prima experienta de viata, prima iubire care avea sa fie si ultima. A fost o revelatie. Dar dupa extaz a urmat agonia. Dupa ce a sedus-o iubitul a parasit-o. Patima calugaritei a devenit mistuitoare si scrisul a devenit medicamentul care i-a alinat durerea.

Ea ii scrie iubitului frivol cu o forta devoratoare de distante. Il cheama inapoi, dar el ramane insensibil rece si nepasator. Scrisorile o fac sa retraiasca totul, sa-si imortalizeze scurta ei fericire in oglinzile convexe ale amintirii. Pe parcursul acelor epistole, se intalnesc in mod repetat cuvintele nefericire, durere, speranta si soarta ingrata. Textul scrisorilor reproduce patetic dialectica sentimentelor – invocarea juramintelor, reprosuri pentru lipsa de sinceritate, spaima de a nu fi uitata, dorinta acerba de a fi amagita in continuare.

Cele doua destine au urmat drumuri diferite. Ofiterul a imbatranit langa cea pe care a ales-o drept sotie, o partenera de viata care nu i-a daruit urmasi. Calugarita a supravietuit cu gandul la pasiunea arzatoare din tinerete. A suportat cu tarie oprobiul moralistilor din jur care o acuzau pentru savarsirea acelui scurt “pacat”. Din cauza acestei unice vijelii sentimentale din viata sa, ea nu a urcat nici o treapta in ierarhia monahala, imbatranind trista intre zidurile intunecoase ale manastirii, retrogradata din functia de secretara in cea de portarita. S-a stins din viata in anul 1723, la varsta de 83 de ani.

Dupa ce a imortalizat pe hartie acele clipe de vis si de amaraciune calugarita a pus capat lungului tipat de dragoste interzisa, reintrand in viata anonimatului manastiresc. Marturisirile ei au rascolit cititorii veacuri intregi si i-au inspirat pe poeti. Gandurile asternute pe hartie au fost considerate de eru­diti printre cele mai frumoase scrisori de dragoste ale tuturor timpurilor, desi s-au gasit si negativisti care le-au criticat si contestat paternitatea.

In anul 1669, contele Gabriel-Joseph Guilleragues, care avea functia de secretar regal, publica in traducere franceza cele cinci scrisori in copie, spunand ca le-ar avea de la un ofiter francez care pastrase originalele in limba portugheza. Faima acestor acestor capodopere epistolare, scrise intre decembrie 1667 si iunie 1668, a facut inconjurul continentului unde ele au fost cunoscute sub denumirea de Scrisorile portugheze. Parcurgand textul lor, se pot constata stadiile succesive prin care trece autoarea de la credinta, la indoiala si in final, la disperare. Continutul lor se sprijina pe clipa, senzatie si intensitatea psihologica, toate la un loc depasind conventiile clasiciste. Sentimentalismul formularilor, sinceritatea tandretea, pasiunea si speranta au suscitat admiratia si incantarea adolescentelor care le-au citit cu sufletul la gura.

Stilul scrisorilor este sustinut de o tensiune inalta si de o elocventa a pasiunii perfect adaptata la miscarile sufletului. Toate aceste trasaturi se desprind mai ales din cea de-a doua scrisoare din care am selectat un fragment: “Atata m-ai asediat pana m-ai cucerit, inflacararea ta ma cuprins si pe mine, bunatatea ce mi-o aratai, m-a vrajit si in sfarsit juramintele tale m-au incredintat pe deplin… Peste cateva zile se implineste un an de cand m-am dat tie cu totul, fara nici o rezerva. Pasiunea ta mi se parea foarte arzatoare si foarte sincera. Niciodata nu mi-as fi inchipuit ca daruirea mea te-ar dezgusta intr-atata incat sa fii silit sa strabati cinci sute de leghe si sa te expui la vreun naufragiu numai ca sa te indepartezi de mine”.

Observatiile indragostitei sunt de mare acuitate. Expresia este precisa si subtila. “Am simtit ca-mi esti mai putin scump decat imi este propria mea pasiune. Sa stii ca-mi dau seama ca nu esti demn de sentimentele mele. M-am lasat ademenita de niste calitati foarte mediocre”.

Finalul ultimei scrisori pe care o trimite infidelului ingrat are o grandoare tragica si incisiva: “Nu mai vreau nimic de la tine. Nebuna sunt ca iti spun mereu acelasi lucru.Trebuie sa te para­sesc si sa nu ma mai gandesc la tine. Cred chiar ca nu-ti voi mai scrie. Sunt oare obligata sa-ti dau socoteala de tot ce se intampla cu mine?”.

Calugarita a apelat la un stil folosit de regula de moralistii timpului. Afectata de deceptia amoroasa reactia ei este reactia fireasca a unui suflet inzestrat cu o mare capacitate afectiva.

Plecarea iubitului care a generat inceputul durerii este evocata in mod sugestiv in prima scrisoare, din care prezint un fragment: “Aceasta plecare careia durerea – oricat si-ar tortura fantezia – nu i-ar gasi un nume in stare sa dea glas deznadejdii, parasirea aceasta ma va opri pe vecie sa vad ochii ce ma intampinau cu atata iubire si carora le datorez atatea emotii atatea pricini de bucurie”.

Lectia de viata prin care a trecut calugarita portugheza a fost inteleasa in cele mai mici detalii de catre o alta calugarita din spatiul mexican, Juana de la Cruz. O mica parte din trairile Marianei au fost puse in versuri de Juana care a imbracat haina monahala deceptionata de lumea intalnita la curtea reginei unde fusese doamna de onoare: “Stai inca umbra a fericirii mele/al farmecului chip amagitor/mult – fericita pentru tine mor/Si suferind, traiesc in chinuri grele./ De-i pieptul meu metal supus si bland / magneticelor farmece – ale tale/ de ce ma-mbii pe a iubirii cale/ ca tu sa fugi indata si razand?/Si totusi simt, te-ai lauda-n zadar/ca tirania ta imi scurma rana/ dispretuindu-mi pana si liana/ce te-a legat o chip imaginar/Putin imi pasa daca razi de mine/cand nalucirea-ncatusat te tine”.

Cuvintele ce au ramas sunt specifice romanului sensibil si epistolar din secolul al 18-lea. Iubirea aceasta nu a fost reciproca. Sentimentul de dragoste a pus stapanire pe un singur partener, calugarita inocenta si sensibila, care a ramas cu sufletul strivit. Ofiterul aventurier, personaj tipic pentru vremea lui, calare pe calul sau alb si imbracat intr-o eleganta tunica rosie, a tulburat pentru totdeauna imaginarul Marianei Alcoforado, dar a ramas total insensibil la drama pe care a generat-o in micul orasel de provincie dintr-un colt uitat al Portugaliei.

Valoarea acestor scrisori de dragoste, care au influentat o in­treaga epoca romantica si au fermecat generatii de cititori, a ramas in zilele noastre nestrirbita. Ele imortalizeaza un tipat de dra­goste sfasietor oferit posteritatii.

Ultimele articole

Articole similare