Va propun doar un scenariu posibil. Este perceptia mea. Si pentru ca “adevarul” este lucrul cel mai subiectiv pe lume, nu impun nimanui adevarul meu. E doar un scenariu posibil.
Smulsi din pamantul vetrei lor natale, prigoniti de doctrina urii, trei romani cu suflete mari, cedand fiecare, spre folosul obstei romane de dincoace de ocean, cate o palma de pamant din avutul personal, poetul Vasile Posteuca, economistul Alexandru Fonta si doctorul Ion Taranu au ctitorit Campul Romanesc de la Val-David, care a devenit de jure, in 1969, proprietatea Asociatiei Romane din Canada (ARC). Juraresera sa-si faureasca un petec de glie stramoseasca pe meleaguri canadiene, ca loc de intalnire cu fratii lor de-un sange, de-o limba si de-un crez.
Pe ultimii doi i-am intalnit, pentru intaia oara, acum 28 de ani, cand tocmai venisem de pe tarmul pe care-l parasisera ei. Pe-atunci l-am auzit pe doctorul Taranu spunandu-mi: “Vezi, George, eu nu mi-am parasit niciodata Tara; eu am luat-o cu mine, in suflet. E suficient sa inchid ochii pentru ca sa-mi reapara imaginea ei. Ea m-a calauzit si m-a motivat atunci cand, acum mai bine de trei decenii, impreuna cu alti doi confrati, am pus temei satului nostru de la Val-David. Sa nu va bateti joc de el, sa nu-l instrainati, ci sa-l pastrati si sa-l dezvoltati si pentru cei ce vor veni dupa plecarea noastra in lumea-de-dincolo”.
Auzindu-l rostind aceste vorbe, am simtit ca e fratele meu, ca-l iubesc si ca-l respect, ca pe un frate mai mare… Si l-am urmat timp de mai bine de-un sfert de secol. Ne-am mai certat noi, dar asta doar asa… ca sa ne-mpacam.
Iata, intr-o sedinta de Comitet, la dumnealui, la Val-David, in casa din strada Predeal. Era presedinte tot feciorul sau care, pe vremea-ceea, sa-mi fie iertata sinceritatea, nu prea articula fara cusur limba mostenita de la parinti si nu cred sa fi fost in masura sa deseneze pe nisip conturul Patriei Romane. Vice ar fi trebui sa fie ales/numit François Paquin, un prezumtiv ginere. M-am facut foc. Era o flagranta abatere de la un principiu de bun simt.
“Feciorul, treaca-mearga, ca-i sunteti tata si ca sangele nu-i apa. Dar macar unul din cei doi sa stie sa rosteasca Tatal nostru pe limba Vechilor Cazanii, sa stie cine-au fost Stefan cel Mare si Mihai Viteazu, Mircea Eliade si Constantin Brancusi, Nadia Comaneci si Gheorghe Hagi, Henri Coanda si Emil Palade, sa stie ce e aia pomana porcului, cum se-nvarteste si cu ce se mananca mamaliga. Ce mai tura-vura, un presedinte al Asociatiei Romane din Canada trebuie sa fie roman prin traire si simtire, sa promoveze valorile romanesti pe-acolo pe unde pribegia l-a purtat, sa militeze pentru propasirea patriei mame. Altfel de ce s-ar chema romana, Asociatia?”
“Da, George, dar uite-te-n jurul tau si vezi cine ne inconjoara. In cine as putea sa mai am incredere?” Doctorul Taranu traia romaneste. Campul romanesc de la Val-David si comunitatea romanilor din Canada erau motivatia existentei sale si-i ocupau tot timpul. Grijile familiei biologice, inclusiv cresterea copiilor, le lasase in seama sotiei, el daruindu-se familiei sale celei mari, aceea a Comunitatii romane.
Odata, un confrate de-al dumnealui, un alt medic, mi-a zis: Stii care-i profesia doctorului Taranu? Aceea de medic, zic. Nu!, zice. Doctorul Taranu e de profesie roman, medicina este doar un hobby. Ii povestesc intamplarea. “Eh, George, numai pe copiii mei n-am putut sa-i fac romani”, mi-a marturisit, pe un oftat, doctorul. “Pe ei i-a crescut Tanta!” “Daca nu in copiii mei, atunci in cine mai pot avea incredere?”
Cativa ani mai tarziu, dupa ce tehnica rotirii “cadrelor fidele” se cam perimase si cazuse in ridicol, donatorul-fondator dr. Taranu se orienta catre un prezidentiabil june, de mai curand venit printre noi, din nevoia de sange proaspat injectat in asociatie. Ignorase insa faptul ca prospetimea ii era, noului presedinte, nu doar in sange, dar si in idei. Iar ideile sale novatoare l-au speriat pe “patriarh” si l-au determinat sa introduca rapid in logica de functionare a organismului comunitar notiunile de “fundatie” si “membru fondator”, menite sa protejeze proprietatea fizica, in eventualitatea ideilor prea novatoare ale presedintelui ales. Caci statutele si regulamentele puteau fi schimbate instantaneu, dupa capricii si nevoi imediate.
In ciuda relatiei noastre vechi si bine cimentate, doctorul nu mi-a propus niciodata sa devin “fondator”, intuindu-mi refuzul de a accepta un titlu impostor. Un fondator este cel de la sorgintea lucrurilor; el nu apare la o jumatate de secol dupa ctitorire! Cu ani in urma, cauza lui, careia i se daruise fara rezerve, devenise si a mea. Nu puteam s-o trisez.
Mai avea cateva zile de viata. Ma duceam la spital, la Ste-Agathe, sa-l vad. Imi parea extrem de rau ca viata unui OM-REPER se stingea. Mi-a spus: “Sa faceti macar cinci picnicuri pe vara!” Ii parea rau ca se duce… sau ii era teama de Intalnirea-cea-Mare cu Cel-de-Sus?
Ne-au durat, inaintasii pribegiei noastre, vetre dupa modelul strabun. Fiindca stiau ca dupa ei vom veni noi si altii ca noi sau poate doar pentru ca erau chemati sa lase pe meleagul indepartat al pripasirii lor pecetea de taine a spatiului mioritic strabun? Cine poate sti? Ceea ce-i sigur insa este c-au pus la fundatia vetrelor, a ctitoriilor romanesti, parte de suflet din prinosul lor nesublimat. Au facut-o cu evlavie, cu sentimentul datoriei fata de neam, fata de limba lui, fata de credinta lui, fata de morala lui crestina si romaneasca. Si nu ne-au cerut nimic in schimb, decat doar sa avem respect fata de principiile etice mostenite, sperand ca ele, aceste principii de granit, sa fie perene, iar intemeierile lor sa fie pastrate sau lasate chiar sa moara, neintinate de interese personale meschine, derivate ale instinctelor. Nimeni nu ne impiedica sa facem intreprinderi rentabile, daca motivatia dezradacinarii noastre este profitul. Dar o minima decenta ne impune sa nu murdarim principiul “non-profit personal” al temeliilor de suflet ale inaintasilor.
“George, eu am sa plec, dar unde plec si cu cine? Daca va mai raman, de ce si pentru cine?” Sub privirile doctorului Ion Taranu adormea lent peste o jumatate de secol de romanism. Sufletul lui privea inapoi, spre ctitoria celor “trei crai” – fondatori si spre destinatara sa, comunitatea de romani careia ii daruise o viata.
Indraznesc sa pun o intrebare: de-acum in cincizeci de ani, care va fi locul fondatorului, presedintelui, tatalui si bunicului, prietenului, omului de bine care-a fost doctorul Taranu? Acela de binefacator, in memoria recunoscatoare si temporara a unor mostenitori contrafacuti “fondatori” sau acela de intemeietor, in Cartea-de-istorie a comunitatii noastre? In uitare sau in istorie?
