Mihai Eminescu – Crima ascunsa

La 15 iunie a.c. se implinesc 121 de ani de la trecerea in eternitate a poetului nostru national, Mihai Eminescu. De bogata sa activitate scriitoriceasca s-au ocupat inalte perso­-nali­tati ale criticii literare romanesti. Genialul poet nu a fost ocolit de numerosi dusmani si “prieteni” invidiosi. Cu ocazia acestei comemorari, voi selecta cateva momente triste de care a avut parte marele poet national in ultimele luni ale unei vieti lipsite de bucurii si bogate in deceptii, al carei fir s-a intrerupt prea devreme, la 39 de ani si 5 luni.

Nascut la 15 ianuarie 1850, la Bo­tosani, Mihai Eminescu a incercat sa-si desavarseasca studiile in straina­tate. Fa­ra sa le finalizeze, s-a intors in tara, ocu­pand diferite functii pentru a-si castiga existenta. Majoritatea poeziilor sale le-a publicat in revistele vremii. Despre Revolutia de la 1848, Eminescu a precizat ca nu emanciparea poporului era necesara ca prioritate imediata, ci dreptul anonimului de a ajunge ministru, boga­tul sa-l inteleaga pe cel sarac. A studiat cu real interes oportunitatea insta­larii pe tronul tarii a unui principe strain de neam si oportunitatea extinde­rii catolicismului. Incepand cu anul 1876, a imbratisat cariera de jurnalist, la Iasi, apoi la cotidianul Timpul, din Bucu­resti. Necazurile de care a avut parte de-a lungul vietii s-au acumulat progresiv, contribuind nemilos si decisiv la de­gradarea sanatatii. Articolele sale caus­ti­ce au inceput sa-i supere pe multi.

Opiniile publicistului Eminescu asupra chestiunilor politice si economi­ce ale vremii ne arata ca nu avea menajamente fata de cei care incurcau si mai rau bunul mers al dregatoriilor statului. In revista Timpul, din perioada ce a ur­mat dupa 1883, Eminescu a demascat coruptia concesionarilor facute la calea ferata, care se gasea intr-o continua dezvoltare, drumul de fier trebuind sa trea­ca peste mosiile unor avari, plini de rapa­citate. “Noi nu suntem contra imbo­gatirii celor ce vin de unde si-a intarcat dracul copiii si se asaza in tara. Cu timpul, vor deveni, poate, buni cetateni ai acestui stat. Dar, de dragul lor, sa compromitem existenta fizica si morala a romanilor, iata ceea ce e de neauzit si de neinteles”.

In final, a fost dat afara din sistem, alunecand pe topoganul disperarii. Momentul de varf a avut loc la 28 iunie 1883, cand a fost declarat nebun, datorita adversitatii pe care o avea fata de guvernanti si Imperiul Austro-Ungar.

O luna mai tarziu, Alexandru Ma­cedonski a publicat, in revista Literato­rul, o epigrama rautacioasa. Chiar daca nu preciza numele celui vizat, era lim­pe­de despre cine este vorba: Un X… pre­tins poet-acum / S-a dus pe cel mai jal­- nic drum… / L-as plange, daca-n balamuc / Destinul sau n-ar fi mai bun / Caci pana ieri a fost nauc / si nu e azi decat nebun.

In seara zilei de 8 noiembrie 1886, Eminescu s-a revoltat, deoarece i s-a interzis sa reintre in presa. Se simtea in­departat de prieteni. Ramasese singur printre dusmani, muritor de foame, fara resurse materiale. Intr-un moment ne­con­trolat, a spart geamul unei librarii, dupa care unicul sau volum de poezii l-a aruncat in noroi, jucandu-l in picioa­re. Arestat de Politie, a fost internat la Manastirea Neamt, unde, in linistea mo­nahala, a scris mai multe poezii. Sfar­si­tul poetului era aproape.

Finalul unei vieti nefericite a fost descris in mod diferit de cronicarii vre­mii. Una din variante a fost aceea ca, intentionat sau nu, i s-au facut injectii cu mercur, pentru a-i stabiliza celelalte boli, tratament care i-a degradat si mai mult organismul. Renumitul critic literar George Calinescu precizeaza ca Mihai Eminescu a murit de o criza cardiaca, fara sa stabileasca cine a provocat-o. Dupa ce a fost internat in diferite spitale romanesti, apoi la Viena si la Odessa, revi­ne la Bucuresti, unde Titu Maiorescu il interneaza la Caritatea, un sanatoriu psihiatric privat al doctorului Sutu, situat pe strada Plantelor, numarul 9, langa strada Mantuleasa. Loc unde i-au fost scurtate zilele.

Trebuie precizat ca, la 9 iunie 1889, cu sase zile mai inainte de co­mite­rea infioratoarei crime, acelasi pacient alienat, Petrea Poenaru, fost profesor, actor si tenor craiovean, a mai avut o tentativa. L-a lovit pe Eminescu in tam­pla cu o mica piatra cata­pultata de o prastie. Din investi­ga­tiile jurnalistului Victor Roncea, dezvaluite in cotidianul Ziua din 15 iunie 2009, precum si ale profesorului Nae Georgescu, adunate in lucrarea Moartea si boala lui Eminescu, sunt scoase la iveala informa­tii cheie, necunoscute publicului larg.

La 15 iunie 1889, data cand a avut loc homicidul, proprietarul stabilimentului a dorit sa nu se raspandeasca vestea savarsirii asasinatului, pentru a nu fi aduse prejudicii imaginii sale. Ancheta Politiei a fost incheiata relativ repede, fara ca presa sa afle amanuntele care, dupa publicare, ar fi dus la pierderea pacientilor, la reducerea castigurilor si, implicit, la falimentarea afacerii. Dupa multe decenii, intr-o arhiva personala a fost gasita declaratia pe care frizerul Dumitru Cosmanescu a dat-o in fata po­litistilor, in calitate de martor ocular al crimei.

Venisem la spitalul doctorului Sutu, cam pe la trei dupa amiaza. Dupa ce l-am tuns, Eminescu zice, uitandu-se lung la mine: Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, romane! Eu, care stiam ca nu e bine sa-i fac impo­triva, am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam aman­doi, unul lan­ga altul, vine odata, pe la spate, alt bolnav de acolo, unul furios, care a fost director sau profesor de liceu la Cra­io­va si, pe la sapte, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida, pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos, cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: Dumitrache, adu repede doctorul, ca ma prapadesc. Asta m-a omorat.

L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna si, cand am tras mana, era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu se auda o vorba afara, ca nu s-a intamplat nimic grav. Dar, dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise.

In buzunarul halatului de spital al poetului s-au gasit doua poezii. Una dintre ele se incheie cu versurile urma­toare: Pana ce mor / Pleaca-te, ingere / La trista-mi plangere / Plina de amor. / Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat? Celelalte notite, cazute langa pat, versuri noi, de o inestimabila valoare, au fost stranse cu ma­tura neglijentei si duse la gunoi de catre personalul spitalului.

In ziua de 17 iunie 1889, pe o ploaie marunta, a avut loc inmorman­ta­rea la cimitirul Bellu, langa un tei. Si­criul a fost purtat de elevii Scolii Normale de Institutori. Cadavrul era bandajat la cap, sa nu se vada craniul desfigurat. Anterior, dupa autopsie, creierul po­etului a fost oprit pentru studiu, dupa care a fost aruncat. In timp ce zacea intr-un tomberon, la cimitir, pe marginea gropii, Titu Maiorescu si alti eruditi care, in ultimul timp, il uitasera sau ii grabisera sfarsitul, rosteau cuvantari pline ipocrizie, deosebit de patetice, pe fundalul unor lacrimi de conjunctura. Mai tarziu, peste 49 de zile, Veronica Micle, iubirea de o viata a marelui poet, si-a pus capat zilelor.

Anii au trecut. In anul 1948, Mihail Sadoveanu, care devenise inalt demnitar, a hotarat ca Eminescu sa fie inscris ca membru titular, post-mortem, in evidentele Academiei Romane. La 19 octombrie 1961, cand si-a dat si el obstescul sfarsit, a fost inhumat langa Lucea­farul poeziei noastre.