Wladimir Paskievici sau vointa de a reusi

Ajuns la venerabila varsta de 80 de ani, Wladimir Paskievici este unul dintre romanii pe care ii putem lua si da ca exemplu de reusita profesionala si personala. Emigrat din Romania la varsta de 17 ani, doctorand la Strasbourg si apoi profesor universitar la Montréal, Wladimir Paskievici si-a pus amprenta pe invatamantul tehnic din Canada, prin infiin­tarea, in 1970, a Institutului de Inginerie Nucleara, din cadrul Politehnicii Montréal. Zilele trecute, Institutul a implinit 40 de ani, iar Wladimir Paskievici, 80. Cu aceasta ocazie, profesorul Paskievici a lansat doua carti: La volonté de bâtir, despre cariera sa profesionala, si L’arc-en-ciel de ma vie, in care povesteste, pe parcursul a 650 de pagini, momentele cele mai importante ale vietii sale.

Ca o recunoastere a contributiei lui la dezvoltarea invatamantului si cercetarii in domeniul fizicii nucleare in Canada, Wladimir Paskievici a fost sarbatorit recent in cadrul a doua evenimente distincte, unul organizat de Societatea Nucleara din Canada, iar celalalt de catre Scoala Politehnica din Montréal, unde a avut loc si lansarea cartii La volonté de batir. Ce-a de-a doua carte, L’arc-en-ciel de ma vie, a fost lansata in cadrul comunitatii romane de la Montréal, duminica, 30 mai.

Sub titlul generic Oameni pe care trebuie sa-i cunoastem, pu­-blicam mai jos un interviu cu profesorul emerit Wladimir Paskievici.

Pagini Romanesti: Domnule Paskievici, ati parasit Romania in urma cu 63 de ani. De ce?
Wladimir Paskievici: Am plecat din tara cu doua saptamani inainte de abdicarea regelui Mihai. Am plecat cu mama mea in Italia, fiindca doar pentru aceasta tara am reusit sa obtinem viza. Dupa abdicarea regelui Mihai ne-am dat seama ca regimul comunist s-a instalat definitiv in Romania si nu mai putea fi vorba sa ne intoarcem. Am ramas pentru scurta vreme in Italia, dupa care, in fata refuzului Frantei de a ne elibera viza, am plecat in Argentina, aceasta fiind singura tara care ne-a primit atunci. Am stat aici doar cativa ani, timp in care mi-am inceput studiile, dupa care am reusit sa ajung in Franta.

PR: V-ati nascut intr-o familie bogata si schim­barea de registru – de la o viata imbelsuga­ta la una de imigrant – trebuie sa fi fost dura pentru un tanar de 17-18 ani.
WP: A fost foarte greu pentru parintii mei, si din punctul de vedere al limbii, dar si al integrarii in societate. Eu eram tanar si eram ca un burete, pregatit si dornic sa absorb tot ceea ce era nou in jurul meu. Din punct de vedere material, a fost insa greu pentru toti. Trebuie sa subliniez ca eu am avut doua sanse in viata: prima a fost aceea de a ma fi nascut intr-o familie instarita, care mi-a dat o buna educatie si m-a ajutat sa descopar adevaratele valori ale vietii. Insa eu nu stiam cum se castiga banul, care este va­-loarea lui. A doua sansa a fost tocmai aceea de a putea afla valoarea banului pe propria mea piele. Iar acest lucru s-a intamplat mai ales in Argentina, in timpul primilor ani. Acolo mi-am inceput studiile universi­tare: de la 7 pana la 2 dupa-amia­za, lucram intr-o uzina, iar la 3 eram la universitate, unde stateam la cursuri si la biblioteca pana seara tarziu.

PR: Numele dvs. nu este romanesc si am inteles ca nici originea parintilor dvs. nu este…
WP: Chiar daca originile parintilor mei nu sunt romanesti, ambii mei parinti sunt nascuti in Ro­ma­nia. Tatal meu este nascut la Craiova, iar mama in localitatea Dobrosloveni, tot in Oltenia. Tatal meu era de origine rusa, iar bunicul dupa tata a fost ge­-neralul Ivan Paskievitch. Insa eu nu vorbesc ruseste, iar familia mea a plecat din tara in plina perioada de “davai ceas”. Mama este de origine greaca, bunicul ei a facut comert si a avut proprietati in Romania. Eu sunt insa nascut la Bucuresti, unde am locuit pana la varsta de 17 ani. Am radacini profund romanesti si mi-am pastrat limba romana ca o limba pe care o vorbesc fara probleme, chiar daca nu la fel de bine ca in tinerete.

PR: Imigrat in Argentina, ati ajuns totusi in Franta. Cum s-a intamplat?
WP: Am plecat singur din Argentina, fara pa­rinti. Am plecat sa-mi continui studiile in Franta, fiindca simteam eu ca acela era locul in care doream sa studiez si sa traiesc. Am obtinut o bursa la Univer­sitatea in Exil si am inceput studiile in domeniul fizicii, obtinand ulterior un doctorat in fizica nucle­ara, in 1957. Tot in 1957 m-am casatorit cu o fran­tuzoiaca, Suzanne, cu care sunt casatorit si astazi.

PR: Desi ati terminat doctoratul in Franta si v-ati casatorit acolo, ati ajuns totusi sa traiti la Montréal…
WP: Dupa terminarea doctoratului, timp de un an, am incercat sa-mi gasesc un post in Franta, in domeniul universitar. Cum strainii nu aveau aceleasi oportunitati ca si francezii, nu am reusit. Am avut insa ocazia sa ajung la Montréal, la un congres in domeniul fizicii. Aici mi-am regasit parintii, care intre timp se stabili­sera in Canada. Am profitat de prezenta parintilor aici, dar si de deschiderea mare pe care am gasit-o in America de Nord fata de imigranti. Am gasit destul de repede un post in invatamant si, cum visul meu a fost de a deveni profesor, am decis sa raman la Montréal. In 1959, am obtinut un post la Université de Montréal, iar apoi la Politehnica din Montréal.

PR: 11 ani mai tarziu, aveati sa infiintati Institutul de Inginerie Nucleara din cadrul Politehnicii Montréal. Povestiti-ne putin despre acest lucru.
WP: In 1967, Departamentul de fizica de la Politehnica a intrat intr-un proces de reorganizare. Am profitat de acest lucru si am propus un plan de creare a unui institut nuclear, plan care a fost acceptat in 1968. A durat un an pana sa gasim finantarea si, dupa un alt an de zbateri administrative, a fost infiintat, in 1970, Institutul de Inginerie Nucleara.

PR: Ati avut o cariera profesionala lunga si reusita. Insa, in afara de profesorul Paskievici, exista si omul Paskie­vici, sot si tata de familie, membru activ al comunitatii romane de la un moment dat. Care ar fi reperele acestei existente?
WP: Doua cuvinte: bogata si frumoasa. Bogata pentru ca am trei copii, trei fete, dintre care doua gemene, dar si trei nepoti si trei nepotele. Suntem o familie foarte unita. Locuim cu totii la Montréal, ne vedem destul de des, ne auzim la telefon regulat.

PR: Dumneavoastra ce va consi­-derati, domnule Paskievici, ca nationa­litate?
WP: Filozoful Michel Serres spunea ca individul care a trait in doua culturi diferite este un om metisat. Cel care a trait in mai multe culturi devine un arlechin. Asa ma simt si eu, un fel de arlechin. Ma simt si roman, si francez, si canadian, si sud-american. Ma simt de toate, dar nu ma simt cameleon. Astazi, in momentul de fata, ma simt profund roman, dar aduc in mine si ceva canadian si sunt impregnat de civiliza­tia franceza, in sensul de universalitate a ei. Imi place civilizatia nord-americana, pentru pragmatismul si tehnicitatea ei. Cand vorbesc cu un francez, imi spune tu esti canadian, esti nord-american, cand vorbesc cu un canadian, imi spune tu esti francez. Sunt de toate in acelasi timp si ma simt bogat, ma simt fericit. Fara pretentii, pot sa spun ca ma simt un om implinit.

PR: Cand ati descoperit ca sunteti roman, in sensul apartenentei la comunitatea romaneasca de la Montréal?
WP: Cand am venit in Canada, primii romani pe care i-am cunoscut au fost prie­tenii romani ai mamei mele: familia Mateescu-Matte, familia Mitescu s.a. A urmat perioada in care m-am dedicat activitatii mele profesionale, perioada in care nu am avut multi romani in preajma mea, trebuie sa recunosc. Am descoperit cu adevarat comunitatea romaneasca dupa pensionare, in 1990. Persoana care m-a introdus in comunitate a fost doctorul Sorin Sonea, care a fost directorul Departamentului de Microbiologie, din cadrul Facultatii de Medicina de la Universitatea din Montréal. Mi-a propus intr-o zi sa lucrez impreuna cu dansul in cadrul unei organizatii quebechezo-romane, Mouvement de Solidarité Québec-Roumanie (MSQR), care, imediat dupa caderea regimului comunist in Romania, a demarat actiuni de ajutorare cu aparate medicale, carti, medicamente etc. Asa am intrat in viata comunitatii romane de la Montréal, fiindca, cu timpul, MSQR s-a ocupat mai mult de ajutorarea imigrantilor romani stabiliti in Canada.

Romani de valoare, intr-o comunitate divizata
PR: Care a fost experienta dvs. legata de comunitate?
WP: Si buna, si rea. Buna, fiindca am cunoscut romani de o deosebita valoare, si rea fiindca am constatat repede ca exista multa discordie in comunitate. Am incercat sa gasim teme pe care sa putem reuni dife­ritele grupuri din comunitate, dar in zadar. Vreau sa vorbesc aici despre un proiect ratat, la care am tinut insa foarte mult. Am vrut ca, in loc sa ne intalnim doar intre noi, romanii, sa organizam evenimente la care sa participe si membri ai comunitatii noastre de adoptie, evenimente in care sa aratam celorlalti cine suntem si ce facem. Nu am reusit si acesta este marele meu regret din perioada implicarii in comunitatea roma­neasca de la Montréal. Am participat totusi la cateva proiecte de anvergura. Primul dintre ele a fost Congresul Academiei Romano – Americane (ARA), care s-a desfasurat la Montréal in 1990. La cel de-al doilea congres ARA organizat la Montréal, in 2001, am reusit sa punem in practica o idee mai veche de a arata comunitatii reali­zarile romanilor din Canada, sub forma unei expozitii. Am participat apoi la organizarea, sub initiativa profesorului dr. Paul Dancescu, a unei expozitii de doua milenii de crestinism in Romania, cu documente obtinute de la Vatican. Au urmat alte doua evenimente: Ziua Rugaciunii pentru Romania, organizata si la Montréal, cu implicarea si a mea, dar si a altor persoane din comunitate, printre care un rol deosebit l-a avut doamna Monica Mateescu-Matte. Ultimul eveniment comunitar la care am participat a fost inaugurarea Pietiei Romaniei la Montréal, in 2004. Ultima mea activitate de mentionat ar fi actiunea de reabilitare a memoriei scriitorului roman Vintila Horia.

PR: Apropo de Piata Romaniei, cand ati fost ultima data in acel loc?
WP: Nu ma duc des, dar merg cam la fiecare doua-trei luni, sa vad ce se mai petrece in jurul acestei piete si constat ca nu se petrece nimic, din pacate.

PR: Ce credeti ca ii lipseste comunitatii romane pentru a avea mai multa vizibilitate? Ce are bun comunitatea si ce are rau?
WP: Comunitatea romana are o vizi­bilitate destul de buna la nivel de indivizi, dar nu si la nivel general, de comunitate. Nu este nimeni astazi care sa poata spune ca reprezinta comunitatea romaneasca in ansamblul ei. Cunosc oameni de valoare care nu doresc sa se implice fiindca, de cum ridica cineva capul, imediat apar altii care vor sa-l niveleze, ca sa nu zic sa-l taie. Este nevoie ca oamenii sa se implice in viata comunitatii, chiar la varsta de pensionare, cand si-au incheiat activitatea profesionala, sa zica: acum sunt dispus sa ajut sau sa facem ceva pentru a ne aduna impreuna. Suntem 40-50 de mii de romani la Montréal. Numai cand se va risipi aceasta perdea de suspiciune generala intre romani, abia atunci va putea sa apara un lider natural, acceptat de toata lumea. In momentul de fata sunt insa pesimist, cum pesimist sunt si asupra situatiei din Romania.

In tara, dupa 62 de ani
PR: Apropo de Romania, cand v-ati reintors in tara dupa plecarea din 1947?
WP: M-am intors in Romania abia anul trecut, dupa 62 de ani. Imi jurasem ca nu ma intorc in tara decat daca se indeplinesc doua conditii: 1 – sa fie in cadrul unui organism international, si 2 – sa pot spune liber ceea ce am de spus. Aceste conditii s-au indeplinit abia anul trecut, cand am fost invitat de catre Fundatia pentru Stiinte si Arte la un seminar despre invatamant si educatie.

PR: Cum ati gasit Romania dupa atata timp?
WP: Ceea ce am vazut acolo m-a intristat, nu mi-a placut. M-am simtit strain, departe de ceilalti, m-am simtit din nou exilat si consider ca va fi nevoie de doua-trei generatii pentru ca poporul roman sa intre in normalitate.

PR: Care este secretul reusitei dvs, domnule Paskievici?
WP: Bineinteles, am avut sanatatea, am avut gene bune, am avut parinti care mi-au dat o buna educatie, mi-am ales o tovarasa buna de viata, m-a pasionat ceea ce am facut si am muncit foarte mult. Si, peste toate, am fost increzator in sansele si puterile mele. Cand lumea zambeste la tine, zambeste si tu la ea. Daca nu, zam­beste tu intai la ceilalti si vei vedea ca iti vor zambi si ceilalti inapoi.

PR: La final, aveti un mesaj de transmis cititorilor nostri?
WP: Fiecare individ trebuie intai si intai sa incerce sa-si realizeze visurile care salasluiesc in el. Iar aceasta incercare insemneaza in primul rand munca, lupta, trebuie sa renunti la anumite lucruri, la emisiuni de televiziune stupide, care nu-ti aduc nimic. Trebuie sa te pregatesti in permanenta pentru ceea ce doresti sa faci in viata. Insa trebuie sa incerci sa impar­tasesti si cu ceilalti ceea ce faci tu. Iar daca o faci sincer, cei din jur isi vor da seama, fiindca oamenii nu sunt prosti. Nu incerca sa-ti pierzi nationalitatea, dar nu incerca sa ramai numai cu ea.

G. S.
G. S.
Absolvent al primei promoţii de jurnalişti de după 1989 (Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării - Universitatea Bucureşti), George Sava a lucrat la secţia Politică internă a României libere, din 1993 şi până în 1999, când s-a stabilit în Canada. Happily married, un căţel, câţiva prieteni şi mulţi adversari... de idei.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare