În numărul trecut, citând din Baudelaire, am vorbit despre o anumită “fraternitate” între cititor şi autor. E vorba, în fond, de empatie, concept fundamental în estetică, psihologie, psihanaliză şi, iată, literatură. El traduce germanul Einfühlung, de unde a fost calchiat mai întâi în engleză, prin empathy, emigrând apoi în franceză, sub forma empathie. În câmpul literar, termenul identifică dispoziţia unui cititor de a se regăsi pe sine într-o operă şi de a retrăi afectiv viaţa perso-najelor.
O consecinţă extremă a empatiei este dorinţa de imitare. În literatură, cazul cel mai celebru, în acest sens, ni-l furnizează capopdopera Don Quijote, romanul lui Miguel Cervantes, publicat în 1605 (partea întâi) şi 1614 (partea a doua).
În sens strict, Don Quijote este o satiră a literaturii cavalereşti aflate în mare vogă în secolul al XVII-lea. Unul dintre cele două personaje, Don Quijote – hidalgo (cavaler) dintr-un sat din la Mancha – este un cititor compulsiv. Să înţelegem că, dincolo de literatura cavalerească, Cervantes satiriza literatura în general? Şi că, de fapt, prima vizată era lectura abuzivă care ar crea, prin personajele sale fascinante, o dependenţă dăunătoare şi ar deveni aidoma unui drog halucinogen?
Din primele pagini ale cărţii, aflăm că Don Quijote nu ezită să vândă o parte din pământul pe care-l posedă ca să-şi cumpere cărţi. Şi iată cum descrie Cervantes transformarea lui dintr-un simplu cititor pasionat, într-un ins care confundă ficţiunea cu realitatea: “În sfârşit, hidalgoul nostru se încrâncenă atât de tare asupra lecturii încât îşi petrecea nopţile citind de seara până dimineaţa şi zilele, de dimineaţa până seara. Astfel că, dormind puţin şi citind mult, creierul i se uscă şi el îşi pierdu minţile. Imaginaţia i se umplu de tot ce citise în cărţi, de vrăji, certuri, încercări, bătălii, răniri, galanterii, iubiri, furtuni şi de alte ciudăţenii imposibile. Şi într-atât îşi umplu capul cu ele, încât tot acest talmeş-balmeş de născociri deveni pentru el adevărul pur, pe care nu-l putea găsi în nicio altă istorie din lume.”
[pullquote]”În sfârşit, hidalgoul nostru se încrâncenă atât de tare asupra lecturii încât îşi petrecea nopţile citind de seara până dimineaţa şi zilele, de dimineaţa până seara. Astfel că, dormind puţin şi citind mult, creierul i se uscă şi el îşi pierdu minţile”. [/pullquote]Drept urmare, însoţit de scutierul Sancho Panza şi călare pe celebrul său cal, Rocinante, Don Quijote va porni în lume să repete şi să desăvârşească isprăvile eroilor din cărţile citite, percepând mereu fals realitatea, ca în cunoscutul episod inaugural cu morile de vânt, luate drept uriaşi.
Don Quijote este primul roman modern din literatura europeană. Dar, dincolo de aventurile burleşti ale Cavalerului Tristei Figuri, cum îl numeşte Sancho Panza pe stăpânul său, şi dând la o parte toate interpretările psihologice, morale, filozofice ale acţiunilor sale, vom reţine că cititorul Don Quijote şi-a construit o altă personalitate, pornind de la literatură. E vorba, am putea spune, de un efect formativ al literaturii. Cervantes îl ironizează, dar încă din Antichitate efectul acesta era, fie dezavuat, ca fenomen pernicios, fie, dimpotrivă, considerat un mijloc de ameliorare a spiritului.
Astfel, pentru Platon, în Statul, poezia (eposurile homerice) dezvoltă partea inferioară a sufletului omenesc întrucât exaltă, prin eroii săi, violenţa şi subiectivitatea. Neavând o influenţă pozitivă asupra oamenilor, poezia nu îşi are locul într-o cetate ideală. Aristotel, în schimb, în Poetica, acordă poeziei (dramatice în primul rând) o funcţie de purificare interioară (catharsis), prin spaima şi teroarea inculcată spectatorului, martor al destinului tragic al personajelor.
Dar cititorul ori spectatorul, dominat de personalitatea personajelor, reface, din altă perspectivă, ceea ce i se întâmplă autorului însuşi. Romanciera franceză Sylvie Germain scrie într-un eseu că scriitorul este pur şi simplu invadat de personajele sale. Acestea ar avea – la fel ca în cazul eroului-cititor al lui Cervantes – o existenţă cvasi-reală şi obsedantă: “Într-o zi, ele sunt aici. Într-o zi, fără nici o preocupare de oră. Nu se ştie de unde vin, nici de ce, nici cum au pătruns. Ele intră totdeauna în felul acesta, pe neaşteptate şi prin efracţiune. Şi fără zgomot şi fără pagube vizibile. Ele au discreţia stupefiantă a cuiva care trece în mod natural prin zid. Ele, adică personajele. Nu ştim nimic despre ele, dar din prima clipă simţim că ne vor impune mult timp prezenţa lor”.
Şi cine nu cunoaşte cazul lui Flaubert, identificat într-atât de profund cu personajul său, Emma Bovary, încât scriind scena sinuciderii acesteia cu arsenic, simţea el însuşi gustul otrăvii? Celebra lui mărturisire, “Madame Bovary sunt eu”, e un mod de a preciza natura mobilă şi polimorfă a scriitorului, care în actul scriiturii devine altcineva. La fel cum altcineva devine şi cititorul, în urma lecturii. Dar el are posibilitatea să se eschiveze. Tirania personajelor nu este, în cazul lui, inevitabilă.
