foto: Mihai Barbu, Romania libera
Tot venind în România în ultimul timp, am ajuns la concluzia că aici este bine să vii rar şi să stai puţin, altfel rişti să ai probleme cu… capul. Asta îmi aminteşte de o întâmplare de prin 2005. Nu fac un secret din faptul că, în acea perioadă, mă bătea gândul să mă întorc definitiv în ţară. Mi se părea mie că venirea Alianţei DA la putere reprezenta o şansă nesperată pentru România şi că ţara se va deschide pentru oportunităţi extraordinare.
Unul dintre primele lucruri a fost să-mi refac permisul de conducere. Conform uzanţelor din România, m-am dus să-mi completez fişa medicală. La cabinetul de psihiatrie, o doctoriţă durdulie mă întreabă dacă am medic de familie. Îi spun că nu şi îi explic că am fost plecat în Canada timp de mai mulţi ani, iar acum vreau să mă restabilesc în ţară.
S-a uitat lung la mine şi m-a întrebat de ce. I-am explicat atunci ce credeam eu despre noile oportunităţi din România. Surprinsă de entuziasmul meu, doctoriţa m-a întrebat, dintr-o dată, pe nepusă masă, dacă am impresia că mă vorbeşte lumea de rău. Am rămas blocat de întrebarea ei. În acea perioadă eram în plin conflict, la Montréal, cu Consiliul Parohial de la Biserica Buna Vestire. Am răspuns că, “după câte ştiu eu, nu, dar nu poţi fi niciodată sigur”. Doctoriţa voia de fapt să vadă dacă mă simt persecutat, dacă am probleme psihice, de vreme ce vreau să mă întorc în ţară. Cam aşa gândeau atunci românii despre cei ce-şi puneau problema să se întoarcă, iar lucrurile nu s-au schimbat nici astăzi.
Ultima mea călătorie în România pare să fie una dintre cele mai proaste experienţe din ultimii ani, iar semnele s-au arătat încă de la Montréal. Când am aflat că o să călătoresc, pentru prima dată, cu un Airbus 380, bucuria a fost mare. Nu şi de durată, fiindcă avionul a plecat cu o oră şi jumătate întârziere, din cauza unor probleme tehnice, iar confortul în cabină a lăsat şi el mult de dorit.
La Paris, am alergat cu sufletul la gură între cele două terminale şi am prins legătura în ultima clipă. Din cauza aglomeraţiei, până la Bucureşti am călătorit cu bagajul de mână îngrămădit sub scaunul din faţa mea. La Otopeni, am aflat că geamantanul meu de cală nu “alergase” la fel de repede ca să prindă şi el legătura. 30 de ore mai târziu aveam să-l primesc acasă, cu un curier.
În seara ajungerii la Bucureşti, am ieşit la o bere cu un prieten. În timpul mesei, acesta primeşte un telefon. Convorbirea nu a durat mult şi am înţeles că persoana care sunase era îngrijorată de ceva. Cinci minute mai târziu, a sunat telefonul meu. Era mama. Era îngrijorată de ceea ce se întâmpla în Bucureşti. Mă ruga să nu mă duc “la revoluţie”. Am înţeles atunci că în Bucureşti se întâmpla ceva grav, iar noi nu ştiam nimic. Prietenul meu mi-a mărturisit că şi el fusese sunat din acelaşi motiv: să nu se ducă în Piaţa Universităţii.
Când am ajuns acasă, am aflat, de pe internet, că avuseseră loc proteste în centrul Bucureştiului, soldate cu violenţe. Pe TVR1 rula un film cu Penelope Cruz. M-am uitat la film, după care m-am culcat.
Pe la 7 dimineaţa a sunat telefonul. Era din nou mama. Mă ruga să mă duc acasă pentru câteva zile, până se termină “războiul”. Îmi spunea că la Bucureşti au murit oameni. Adormit şi nedumerit, întreb “care oameni?” “Ai noştri!”, a venit răspunsul prompt al mamei. Perplex, am întrebat: care “ai noştri”? Mama nu a ştiut să-mi explice mai multe, dar am înţeles că “ai noştri” s-au luptat cu “ai lor”, cu armata, cu poliţia, cu extratereştrii…
M-am uitat pe Internet şi nu am văzut să fi murit cineva. Am aflat însă că violenţele duraseră până după miezul nopţii şi că fuseseră ceva răniţi, mai ales din rândul jandarmilor şi ziariştilor. Mi-a trecut o clipă prin cap că mama s-o fi referit, de fapt, la ziarişti, când a zis “ai noştri”. La urma urmei, la câtă inflaţie este în domeniu, de ce nu s-ar considera şi mama ziaristă!? Ştiu destui care nu au mai multă şcoală sau experienţă decât ea, şi asta nu-i împiedică s-o facă.
Dintr-un sat de la poalele munţilor Vrancei, mama se uitase toată seara la televizor şi văzuse “revoluţie” şi “război”. Ştiindu-mă necugetat când vine vorba de revoluţie, s-a temut că o să ies în stradă. De grija mea, nu a închis ochii toată noaptea. Când s-a făcut de ziuă, m-a sunat direct pe celular.
În seara aceleiaşi zile, aveam să înţeleg de unde-i venise ei ideea asta cu războiul. Eram într-un loc public, unde, pe ecranul unui televizor fără sunet, circulau cu o viteză ameţitoare imagini ce păreau că vin, într-adevăr, de pe front. Realitatea TV transmitea înregistrări din cea de-a patra zi a protestelor din centrul Capitalei: oameni plini de sânge, jandarmi care aruncau cu gaze lacrimogene, manifestanţi care ripostau cu pietre, ziarişti răniţi… Totul era prezentat sub un titlu mare: “Proteste violente în întreaga ţară!” Cum televizorul nu avea sonor, mi-au trebuit minute bune până am înţeles că imaginile violente nu erau în direct, ci făceau parte dintr-un montaj realizat de postul de televiziune. Toate acestea se petrecuseră însă, disparat, cu o seară înainte. Uitându-te la televizor, aveai impresia că România se află în plin război civil între “ai noştri” şi “ai lor”.
În total, în câteva zile de proteste, în întreaga ţară nu au fost în stradă mai mult de zece-douăzeci de mii de oameni. Dintre aceştia, câteva sute s-au dedat la violenţe, în special în Bucureşti. Din relatările presei scrise, la originea manifestărilor agresive s-au aflat suporterii echipelor de fotbal Steaua şi Dinamo Bucureşti. Întrebat de ce a ieşit în stradă, un suporter dinamovist mărturisea: “Nu avem nimic cu Băsescu, Arafat sau jandarmi. Noi protestăm faţă de legea care va pedepsi cu închisoarea introducerea de torţe pe stadioane”.
Dincolo de nemulţumirea populaţiei în faţa măsurilor de reformă adoptate de guvern în ultimii ani, protestele de stradă au fost un bun prilej, pentru mulţi români, de a-şi arăta frustrarea. Gândiţi-vă la miile de tineri care nu au fost lăsaţi să copieze la ultimul bacalaureat sau la zecile de mii de revoluţionari care şi-au văzut dintr-o dată tăiate pensiile de două mii de lei şi trimişi să muncească. Alţii au ieşit să demonstreze împotriva taxei auto.
În seara în care câteva sute de derbedei devastau centrul Bucureştiului, preşedintele PNL Crin Antonescu, într-un gest de iresponsabilitate, îi îndemna pe membrii de partid să iasă în stradă pentru a se alătura protestelor. Chiar dacă riscul ca aceştia să fie agresaţi era enorm, Antonescu nu putea scăpa ocazia de a-i da un pumn în plină figură lui Traian Băsescu. Coûte que coûte.
