Luca Niculescu
Românii au ieşit în stradă. Nu s-a întâmplat în primăvara lui 2010, când preşedintele Traian Băsescu a anunţat tăierea salariilor cu 25 % şi a pensiilor cu 15 %, nu s-a întâmplat în vara aceluiaşi an, când Curtea Constituţională a declarat ilegală tăierea pensiilor, iar guvernul a majorat imediat TVA-ul până la una dintre cotele cele mai mari din Uniunea Europeană. Mobilizările încercate atunci de sindicate şi de opoziţie au eşuat, iar românii păreau a fi cobaii perfecţi pentru un plan de austeritate reuşit. Ministrul român de finanţe a primit premiul revistei « The Banker » pentru cel mai bun ministru de finanţe al anului 2011 şi este adevărat ca, din afară, cifrele României sunt pe drumul cel bun: deficit în scădere, datorie publică încă destul de scăzută, inflaţie redusă etc.
Problema e că, după cum spunea şi unul dintre liderii PDL, românii nu trăiesc “macro”, nu trăiesc din cifre. România este, alături de Bulgaria, cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană: numărul celor care trăiesc la limita subzistenţei sau sub această limită e de peste 40%. Spre comparaţie, în Grecia această cifra e de 25%. Când o familie e confruntată, pe de o parte, cu scăderea veniturilor şi, pe de alta, cu creşterea preţurilor, sărăcirea se produce accelerat. E ceea ce s-a întâmplat aici, iar mulţi comentatori internaţionali erau miraţi de faptul că nimeni nu a protestat în România.
Ei bine, iată că protestele au început. Nu după tăierea brutală a veniturilor, nu în urma unui plan de austeritate anunţat de guvern, ci după gafa de comunicare a şefului statului şi atacul său la adresa unuia dintre cei mai credibili oameni din România. Raed Arafat a fost scânteia. Aşa cum s-a întâmplat – păstrând proporţiile – cu Mohamed Bouazizi în Tunisia, care a declanşat “primăvara arabă”, sau cu eseul unui nonagenar, Stephane Hessel, în Franţa. Cartea acestuia, “Indignaţi-vă”, a fost lansată în primăvara lui 2010 şi a devenit un best-seller mondial. Volumul de câteva zeci de pagini, în care fostul luptător al Rezistenţei franceze denunţa direcţia în care se îndreaptă omenirea, a devenit sursă de inspiraţie şi carte de căpătâi pentru mulţi dintre “indignaţii” din Spania, Grecia sau protestatarii din Occupy Wall Street.
Ca urmare, mişcările din România surprind şi nu prea. Pentru că vin după mişcări asemănătoare ce s-au desfăşurat în ţări care – asemenea României – nu sunt obişnuite cu protestele. Câte proteste au fost în lumea arabă până la revoltele din Tunisia sau Egipt? Cât de mult protestează ruşii? Asta nu i-a împiedicat să iasă în stradă ca să denunţe falsificarea alegerilor din decembrie 2011. Câte proteste de stradă sunt în Israel, nu din cauza unor motive politico-religioase, ci pe chestiuni sociale, aşa cum s-a întâmplat în toamna anului trecut, când peste 300 de mii de oameni au demonstrat cerând mai multă justiţie socială? Niciodată Israelul nu se confruntase cu asemenea manifestaţii.
Privind din această perspectivă, mai surprind oare protestele din România? Faptul că, într-o ţară atât de puternic afectată de criza economică, oamenii ies în stradă mai poate mira pe cineva? Mirarea ar trebui să fie legată, mai probabil, de ideea că se întâmplă atât de târziu. Într-o lume măcinată de criza economică, de nelinişti şi de teama de ziua de mâine, protestele româneşti par ceva firesc.
Întrebarea care se pune acum e: unde vor duce ele? Există varianta ca manifestaţiile să ia sfârşit. Obosiţi de ore lungi de manifestaţii în frig, oamenii să se întoarcă acasă. Unii analişti spun că, mai ales dacă vine gerul, varianta calmării e cea mai probabilă. Nu e însă deloc sigur. Protestele din timpul “revoluţiei portocalii” din Ucraina au avut loc în noiembrie şi decembrie, în unele zile chiar pe viscol. Vremea urâtă nu i-a îndepărtat pe manifestanţii din centrul Kievului.
Ca urmare, există posibilitatea ca ele să continue. Numărul manifestanţilor (care încă nu e mare, cel mult 10.000 pe zi, în mai multe oraşe, la o ţară de 21 de milioane de locuitori) ar putea să crească. Puterea, care până acum a dat dovadă de autism şi uneori de aroganţă, va fi nevoită să dialogheze. Or, dialogul e întotdeauna bun, dacă e purtat cu înţelegere şi inteligenţă. Interesant e însă că manifestanţii cer demisia guvernului şi a preşedintelui, dar nu înseamnă că susţin opoziţia politică.
Protestul lor pare a fi împotriva actualului mod de a face politică în România. Iar aceste manifestaţii, dacă vor continua, ar putea însemna începutul unui nou tip de abordare a vieţii publice. Cu ce idei, cu ce lideri, cu ce proiect? Iată întrebările care ne aşteaptă.
