Încerc să urmez sfatul lui Brâncuşi: să urc foarte sus, ca să pot vedea foarte departe

– interviu cu artista Oana Maria Cajal –

Oana Maria Cajal a făcut studii de drama­turgie în România şi în Statele Unite şi a pus în scenă mai multe piese de teatru pe continentul american. La Montréal, unde lo­cuieş­te în prezent, şi-a îndreptat însă atenţia spre pictură, pentru că, spune ea: “viaţa e scurtă şi imaginile ajung mai repede la destinaţie”.

Ultimul proiect al Oanei Cajal, Posters for Unwritten Plays (Afişe pentru piese nescrise), împleteşte două din pasiunile artistei, pictura şi dramaturgia, în acelaşi mod în care volumul de picto-poeme Sole­-nodon (apărut în 2007, la editura Universalia, din Bucureşti) îmbina pictura cu poezia.

Autoarea pregăteşte acum publicarea unei noi cărţi, de tip album, care va cuprinde Afi­şele pentru piese nescrise, desene expuse la Montréal, la finele anului trecut. Titlurile lucră­rilor sunt la fel de pline de viaţă, de culoare şi de mister cât şi desenele însele: Arhe­ologia unei bătăi a inimii; Nora lui Pitagora ţipă; Sfânt, Invizibil, La revedere!; Borcanul cu hrean; Destul.

În interviul pe care ni l-a acordat, Oana Cajal ne-a povestit mai multe despre proiectele sale, dar şi despre rolul solenodonului în via­ţa unui artist.

Aţi pus în scenă piese de teatru în câteva oraşe din Statele Unite. Cum se face că la Montréal v-aţi concentrat mai ales pe activitatea de artist plastic?

Într-adevăr, am lucrat în teatru cel mai mult în Statele Unite. Pentru că acolo am imigrat şi am trăit zece ani. Pentru că acolo mi-am obţinut Masterul în Playwriting, acolo am scris şi acolo s-au jucat aproape toate pie­sele mele.  După ce m-am mutat în Montréal, am revenit la poezie, grafică şi pictură. O regăsire care a fost să fie.

Afişele pre­zentate în cadrul expoziţiei de la sfârşitul anului trecut sunt, într-adevăr, proiecte pentru viitoare piese sau numai instantanee ale lumilor în care trăieşte Oana Maria Cajal?

Expoziţia Posters for Unwritten Plays, pe care am prezentat-o recent la teatrul Centaur din Vieux Montréal, are o dublă finalitate. Una este mesajul ei imperativ de a celebra viaţa. Chiar acum! În acest moment! A doua dimensiune este cea a imaginii afişelor, pre­-existente scrierii pieselor. Titlurile afişelor sunt şi titlurile viitoarelor piese.

Acum mă ocup de publicarea lucrărilor într-un album care va include, alături de afişe, şi date despre piese. Personaje, spaţiu, timp, un scurt sinopsis. Cartea se va adresa nu numai oamenilor de teatru şi de artă, dar şi tuturor celor însetaţi să-şi dea frâu liber imaginaţiei.

Primul desen din viaţa dumneavoastră, realizat la 5 ani, era în culoare maro. Desenele pe care le-aţi prezentat în cea mai recentă expoziţie sunt o explozie de culori. Aţi părăsit cu totul monocromia (pe care o regăsim şi în Solenodon) sau a fost doar o dispoziţie anume?

Motivul pentru care, la 5 ani, primul meu  desen era făcut exclusiv în maro este foarte simplu. Pe moment, nu găsisem alt creion de altă culoare, în toată casa.

Probabil că marea majoritate a oamenilor nu a auzit vreodată de animalul numit solenodon. Pentru dumnea­-voastră, el dă titlul unui volum de picto-poeme, dar are şi o semnificaţie specială, personală. De ce aţi ales tocmai un solenodon şi nu, să zicem, un animal dintre cele patru pe care le aveţi acasă?

Solenodonul a fost descoperit de fetiţa mea, Annya, acum câţiva ani. De atunci, eu l-am adoptat în imaginaţie şi acest animal singuratic a devenit pentru mine simbolul vrăjit al poeziei. Pentru că el se poate căţăra, ca şi limbajul poetic, pe supra­feţe aparent imposibil de escaladat.

Mergeţi des în ţară? Vă surprinde mereu câte ceva acolo?

Da, merg cât pot de des în ţară. Ce mă surprinde acolo?  Ce mă surprinde cel mai mult în România sunt eu însămi. Devin acolo un caleidoscop de regăsiri mereu surprinzătoare, uneori dureroase, care sunt ca o apă vie pentru sufletul şi mintea mea.

Ce simţiţi că vine din România şi ce vine din spaţiul american în creaţia dumneavoastră?

Ce vine în mine din România am înţeles cel mai bine trăind ani de zile în afara României.  Mircea Eliade spunea că exilul e parte din destinul românesc. Pe mine tot ce nu e românesc mă face să definesc, la un nivel adânc, acel fior emoţional şi spiritual inconfundabil, unic în lume, pe care Noica l-a numit, inspirat, “sentimentul românesc al fiinţei”.

De ce pictaţi acum mai mult decât scrieţi?

Pentru că viaţa e scurtă şi imagi­nile ajung mai repede la destinaţie.

Care este rolul artistului în lume?

Să facă invizibilul vizibil, sublimul pamântesc şi să-i ajute pe oameni să învingă moartea prin iubire.

Ce artist vă inspiră cel mai mult?

Constantin Brâncuşi. Încerc, în felul meu, să-i urmez sfatul:  “Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, da­că vrei să poţi să vezi foarte departe”.