Interviu cu “cel mai norocos om de pe pământ”. Şi cu fiica lui

Pavel şi Cleopatra Stratan

O discuţie cu Pavel Stratan, chiar şi pe e-mail, este o gură de aer proaspăt. În urmă cu zece ani, cântăreţul basarabean i-a bulversat pe români cu primul său album, “Amintiri din copilărie”. Să admiţi – în note simple şi cu umor – “Eu beu” sau să povesteşti cum te bătea tata când erai mic nu este lucru uşor. Surprinde şi acum francheţea cu care vorbeşte despre viaţa şi despre familia lui.

Cu o fiică intrată deja în Cartea Recordurilor (Cleopatra), cu un fiu (Cezar) care se pregăteşte să-i calce pe urme şi cu o soţie care-i asigură căldura căminului, Pavel Stratan spune că se simte cel mai norocos om de pe acest pământ. Dacă vreţi să-l întâlniţi şi să-l ascultaţi, alături de Cleopatra, vă invităm la concertul de joi, 19 aprilie, din LaSalle.

Pagini Româneşti: Veniţi pentru prima dată la Montréal, unde trăiesc mii de moldoveni şi de români. La rândul dumneavoastră aţi emigrat, împreună cu familia, din Republica Moldova în România. V-aţi simţit sau vă simţiţi încă un imigrant? Cum a fost experienţa stabilirii într-o altă ţară?

Pavel Stratan: E foarte simplu să te acomodezi acolo unde eşti cunoscut, apreciat, şi respectat de multă lume, iar dacă la toate astea se adaugă faptul că şi copiii tăi pot să-i facă pe alţi copii fericiţi, atunci totul se aranjeaza cât se poate de bine. De fapt, mai e ceva. Cu aşa o familie unită şi fericită, te simţi bine oriunde, chiar şi fără să ai succes la public, ori copii celebri. În plus, venind în România din Republica Moldova este mai simplu decât dacă ai porni într-o ţară complet străină, a cărei limbă îţi este necunoscută.

Ce v-a suprins când aţi “ieşit” prima dată din Repu­blica Moldova?

Cum era de aşteptat, o ţară mai mare, mai mult de lucru, mai mulţi fani. Şi, de fiecare dată când urcam pe scenă, aveam senzaţia că visez şi că nimic nu este real, doar nu făcusem nicio piesă ca să o cânt public.

Sunteţi unul dintre cei mai populari artişti din România, dar şi din Republica Moldova. Aţi câştigat în mod diferit inima publicului din cele două ţări? Credeţi că există vreo diferenţă între modul în care românii şi moldovenii vă percep muzică?

Să ştiţi că mă consider cel mai norocos om de pe acest pământ. Şi în România, şi în Republica Moldova sunt apreciat şi publicul este fantastic. Cea mai frumoasă viaţă de artist este atunci când lumea te iubeşte şi te apreciază pentru ceea ce eşti. Nu trebuie să faci nimic în mod special, nu trebuie să joci vreun rol anume, pur şi simplu trebuie să fii cel care eşti, iar asta e cel mai uşor. Pentru a fi un boxer bun, trebuie azi sa fii mai bun ca ieri, şi mai rău ca mâine. Cum te-ai oprit din această creştere valo­rică, cum cineva mai bun îţi ia centura. Dar pe mine nimeni niciodată nu m-a rugat să interpretez vreo piesă mai bine decât o interpretam cu 10 ani în urmă.

Albumele “Amintiri din copilă­rie” duc cu gândul la scrierile lui Ion Crean­gă. A fost copilăria dvs. asemă­nătoare cu cea a lui Nică? Dacă ar fi să alegeţi o amin­tire preferată, care ar fi?

Pe la sate, aceeaşi copilărie am avut-o cam toţi, indiferent pe ce maluri ale Prutului am petrecut-o. Un lucru este cert, copiii de astăzi nu vor avea aceeaşi copilărie pe care am avut-o noi. Eu ţin minte pe când aveam 5-6 anişori, pentru un singur ac de pescuit am ajutat la muncă pe un vecin de-al nostru o zi întreagă. Iar răsplata a fost pe masură. Cu câtă grijă se păzesc tonele de aur dintr-o bancă elve­ţiană, cam tot cu atâta grijă păzeam eu acul meu de pescuit. Arătaţi-mi acum un copil al zilelor noastre, ce ar putea să-l facă la fel de fericit?

Vorbiţi, în cântecele dumneavoastră, despre copilarie, despre relaţia cu părinţii. Credeţi că modul în care v-aţi petrecut copilăria este fundamental diferit de modul în care îşi petrec copiii dumneavoastră copilăria? Sunt relaţiile cu copiii dumneavoastră diferite de cele pe care le-aţi avut cu părinţii dumnea­-voastră?

Sigur că da. E diferenţă ca între cer şi pământ. În primul rând, tata ne bătea foarte des. Ei bine, de buni ce eram! Dacă făceam vreo trăsnaie, tata mai întâi ne bătea, apoi ne întreba de ce am făcut-o, că dacă noi reuşeam să-i răspundem la întrebare înainte de a ne bate, deja nu mai avea pentru ce să ne mai bată. Al doilea lucru este că tata niciodată nu ne explica de ce trebuie să nu se mai repete ceea ce am făcut noi. Eu niciodată nu voi ridica mâna la copiii mei, iar dacă o să trebuiască să le explic ce trebuie făcut şi cum, întotdeauna o voi face cu cea mai mare plăcere, ori de câte ori va fi nevoie. Am tot timpul din lume să fac acest lucru. Îmi dedic în totalitate timpul pentru a-mi face copiii cât se poate de fericiţi. Dar totuşi trebuie să spun că mare noroc am şi de astfel de copii cărora niciodată nu trebuie să repet de două ori acelaşi lucru.

Cântecele dumneavoastră au o poezie cu totul specială. Vă place să citiţi versuri? Cum găsiti inspiraţia?

Da, nespus de mult mi-a placut poezia marelui poet Mihai Eminescu. Atât de mult mi-a plăcut să colind păduri zile întregi şi să-i citesc poezia încât, când încercam şi eu să aştern pe foaie vreun vers de dragoste, parcă mi se părea că nu mai aveam ce scrie. De fapt, aşa şi era. Bine că prostiile făcute de mine în copilărie nu am făcut diferit de Nică, altfel nu mai ajungeam la al patrulea album.

Aveţi un al doilea copil, un băiat, pe care îl îndrumaţi, de asemenea, spre o carieră artistică. Vreţi să repetaţi “experimentul Cleopatra”?

Cu siguranţă Cezar va avea mare succes. Chiar acum, în această primăvară, băiatul se va lansa la nivel interna­ţional. Proiectul nu are nimic cu muzica, dar va reuşi să facă fericiţi milioane de copii din întreaga lume. Mai întâi proiectul va fi lansat în trei limbi: română, rusă şi engleză. Dar nu-i exclus ca în toamnă să apară şi Cezar cu un album. Are toate calităţile pe care le are şi Cleo. Nu mai zic de Cleo că pe 1 iunie va lansa la Sala Palatului de la Bucureşti propriul ei album, cu muzică şi versuri scrise de ea. Cu doi ani în urmă mi-a cerut să o dau la pian, iar după ce a prins gustul clapelor Cleo a început să-şi compună singură piesele.

Boxerul Lucian Bute este sporti­vul dvs. preferat. Ce i-aţi spune dacă v-aţi întâlni cu el la Montréal?

Pe Lucian Bute îl respect nu doar pentru că este un mare campion, ci pentru că în primul rând este un român adevărat cu o modestie incredibilă şi rar întâlnită. Nu am făcut sport de performanţă niciodată, dar ştiu ce înseamnă acest lucru. La 42 de ani ai mei, nu lipsesc nicio zi din sala de sport, chiar şi atunci când am concerte în alte oraşe ori în altă ţară, mai mult ma interesez unde voi face sport decât unde voi fi cazat. Aşa că, dacă aş avea onoarea să mă întâlnesc cu Lucian Bute, i-aş strânge mâna în aşa fel că îşi va da seama cât de mult res­pect oamenii care îşi petrec majoritatea timpului în săli de sport, iar celebritatea şi-o câştigă prin fapte, nu prin vorbe.

De vorbă cu Cleopatra

P.R.: Cleopatra, ce mai face Ghiţă?

Cleopatra Stratan: Şi eu aş vrea să ştiu ce mai face, că de când n-a mai trecut pe la portiţă… Dar de data asta îl voi aştepta la Sala Palatului, pe 1 iunie. Am pentru el o surpriză.

Poţi să ne împărtăşeşti cea mai frumoasă experienţă de la un concert sau un turneu?

Da, întotdeauna îmi aduc aminte un caz haios de la primul meu concert de la Chişinău: după ce terminasem de cântat o piesă, lumea a început să aplaude, iar pe scenă s-a ridicat un baieţel cam de aceeaşi vârstă cu mine, mi-a întins o jucărie de pluş, a stat o clipă şi mi-a luat-o înapoi, după care a plecat cu ea. La marginea scenei stătea şi îl aştepta mama lui, care striga cu toată vocea: “Întoarce-te şi dă-i jucăria înapoi!!!”. La care el aşa a şi făcut, s-a întors, mi-a dat jucăria, m-a pupat, mi-a luat-o din nou şi iar a plecat…

Care e jucăria ta preferată?

Jucăria mea preferată este fraţiorul meu mai mic. Îl iubesc mai mult decât orice. Şi mai ales îmi place de el, că face prin casă trăsnăi, iar mamei îi spune că eu le-am făcut. Pe această temă i-am compus şi o piesă, care aşa şi se numeşte: “Frăţiorul meu”.

Fanii Cleo­patrei şi ai lui Pa­vel Stratan sunt aşteptaţi la în­tâl­nirea cu cei doi interpreţi joi, 19 aprilie, de la ora 7.30pm, la Théâtre Desjardins, sala Jean Grimaldi (111 rue Lapierre, LaSalle, H8N 2J4). Costul biletelor este de 40$ – preţ întreg sau 35$ – pentru elevi, studenţi pâ­nă în 25 de ani sau pensionari peste 65 de ani. Co­piii până în cinci ani pot intra gratuit, cu condiţia să fie ţinuţi în braţe de părinţi.

Biletele, dar şi abonamentele pentru două spectaco­le (70$ pentru concert plus piesa de teatru “Sfârşit de partidă”) pot fi cumpărate din Librăria Pa­gini Ro­mâ­neşti (4954 Décarie #200, 514 543-1412 sau online, la www.paginiromanesti.ca), precum şi din alte magazine româneşti.

 

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare