Jocul de marionete

Cine  nu cunoaşte dialogul cu care începe O scrisoare pierdută, dintre prefectul Tipă­tescu, indignat de un articol apărut în jurnalul Răcnetul Carpaţilor, şi poliţistul Pristanda, care-i dă dreptate în mod reflex, grijuliu să nu-şi contrarieze şeful prin nimic? Tipătescu exclamă, vorbind despre autorul articolului, Caraghioz! Şi Pristanda răspun­de: Curat caraghioz! Replica lui e cu totul verosimilă. Curat, în sintagma curat cara­ghioz, e folosit într-un sens figurat, care se asociază cu o serie de cuvinte şi expresii pe care şi el, şi Tipătescu, şi cititorul le au în minte: cu totul, pe de-a-ntregul, cu ade­vă­rat, evident, absolut etc. Sinonimele acestea re­pre­zintă una dintre paradigmele cuvântului curat. Mai departe, Pristanda foloseşte ace­eaşi paradigmă când zice curat mişel, iar replicile lui – dincolo de servilismul perso­-najului – nu au nimic comic, sunt corecte. Dar la a treia replică, tot aşa, reflexă, Pristanda schimbă, fără să-şi dea sea­ma, paradigma: curat murdar. De data aceasta, curat nu mai semnifică evident, cu totul, cu ade­vărat etc., ci reprezintă opusul lui murdar. Efectul este hilariant.

La rândul lui, Tipătescu nu foloseşte termenul murdar în sens propriu. Murdar tri­mite la sinonimele necinstit, lipsit de scru­­­- pule. Dar, alăturat lui curat, la fel ca şi în cazul acestuia, sensul figurat dispare brusc şi cititorul/spectatorul se află  în prezenţa unei sintagme cu un sens propriu imposibil. Sau, cum ar zice Pristanda, curat imposibil!

Avem aici rezultatul unei duble dependenţe: pe de o parte, cea a fiecărui cuvânt faţă de seria de sinonime care-i este proprie (dependenţa paradigmatică), iar pe de alta, a fiecăruia dintre cele două cuvinte faţă de contextul pe care-l formează celălalt cuvânt, împreună cu replica dinainte (dependenţa sintagmatică).

Dependenţa sintagmatică este la fel de importantă ca şi cea paradigmatică. Pri­vind lucrurile foarte sintetic, am putea spune că, elementar, arta literară constă în dezvoltarea anumitor linii sintagmatice cu ajutorul unor paradigme adecvate.

La Caragiale, limba este o sursă inepui­­­-zabilă de comic, prin confuziile de sensuri şi prin contextele de o mare naturaleţe, în care fiecare cuvânt şi fiecare expresie se poten­ţează reciproc. Iată-i, de exemplu, pe Ipin­gescu şi pe jupân Dumitrache încercând să descifreze sensul unui articol scris de Rică Venturiano.

“Studintul în drept şi publicist” folo­seşte în articolul lui un franţuzism rău adaptat în limba română, a manca – de la manquer:

a) în sensul de a se îndepărta, a se eschiva:

a manca de la datoriile ce ne impun solemnaminte /…/ sfânta Constituţiune şi b) în sensul de  a neglija, a ignora, a uita: a manca poporul /…/ este o greşală neiertată, ba pu­tem zice chiar o crimă. Fireşte, jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu nu pot avea în min­te paradigmele sinonimelor lui manquer; ei judecă pornind de la cuvântul românesc a mânca: a) Ipingescu: Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata care suntem din popor, adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân şi b) Jupân Dumitrache: Da! Cine mănâncă poporul să meargă la cremenal!

Perceperea umorului din asemenea  scene ar implica, aparent, o complicitate între autor şi cititor. Se presupune că acesta din urmă ar fi mai riguros în felul de a se exprima decât Pristanda şi mai cultivat decât Nae Ipingescu şi Jupân Dumitrache. Cum înţelege totuşi dialogul Ipin­ges­cu – Jupân Dumitrache un cititor care nu are nicio noţiune de limba franceză? A greşit, oare, Caragiale? Pentru că, s-ar putea obiecta, înţelegerea unui text scris în limba maternă nu trebuie să depindă de cunoaş­terea unei alte limbi.

Dar scopul lui Caragiale nu era să satiri­zeze necunoaşterea limbilor străine, ci să pună în contrast apa­renţa şi esenţa realităţii, într-un plan mult mai general decât o simplă conversaţie. Şi din acest punct de vedere, dialogul lui cu Nae Ipingescu anticipează e­ve­nimentele: ju­pân Dumitrache este făcut să crea­dă – de către ce­lelalte personaje din jurul lui – ceea ce, şi lor şi lui, le convine cel mai mult să creadă. Nu doar Ipin­ges­cu, involuntar şi bine intenţionat, ci şi, cu rea cre­din­ţă, Spiridon, Ziţa, Chi­­riac şi Veta fac parte dintr-un joc în ca­re ei mâ­nu­iesc sforile şi ju­pân Dumitrache este o marionetă. Comicul devine tot mai savuros pe măsură ce sforile, la un moment dat, se încurcă.

Revenind la scena cu articolul lui Rică Venturiano, originea lui a mânca din text este un amănunt a cărui nesesizare nu atârnă greu în înţelegerea generală a comediei. Sensul dialogului se desprinde cu uşurinţă, datorită contextului. Asta în­seam­nă că relaţia dintre el şi celelalte epi­soade devine, ca şi cea de la nivelul frazei, între cu­­vinte, o relaţie de dependenţă sintagma­tică.

Concluzia simplă ar fi că un cititor, confruntat cu un text temporar dificil, nu trebuie să abandone­ze totuşi imediat lectura. Potrivit decalogului lui Daniel Pennac refe­ritor la drep­­­­tu­rile cititorului, el are toată libertatea s-o facă. Dar de multe ori, relaxarea obţinută prin încetarea lecturii e mai puţin importantă decât răsplata efortului.

Ultimele articole

Articole similare