Comicul traductibil

În Le rire, Henri Bergson făcea distincţie  între comicul pe care-l exprimă şi comicul pe care-l creează limbajul. Primul tip de comic este traductibil, al doilea, nu.

Nu este nevoie de o analiză prea detaliată pentru a înţelege de ce autori comici precum dramaturgi ca Molière sau Carlo Goldoni, ori prozatori ca Mark Twain, Jaroslav Haşek, Ilf şi Petrov etc. au o audienţă universală, deşi  limbile în care au scris (franceză, italiană, engleză, cehă, rusă) sunt tot atât de diferite pe cât sunt şi epocile în care au trăit (secolele XVII – XX).

Astfel, în prima scenă din comedia Bă­dă­ranii, de Carlo Goldoni, premisa acţiunii este hotărârea despoticului Lunardo de a-şi mărita fiica fără ca aceasta să fie înştiinţată nici despre evenimentul care i se pregăteşte, nici despre identitatea viitorului soţ. Este, în fond, vorba de un conflict între generaţii şi de situaţia do­mi­nantă a bărbatului, puncte de plecare deloc vesele şi la fel de potrivite pentru o abordare în registru dramatic sau tragic. Căci tot despre un conflict între gene­raţii – dublat de unul între tradiţie şi raţiu­nea de stat – era vorba în tragedia Antigona, a lui Sofocle. Iar în drama lui Shakespeare Romeo şi Julieta, conflictului între generaţii i se asocia un conflict între clanuri.

Dar comediografii de geniu precum  Molière sau Goldoni nu sunt preocupaţi să împingă bulgărele de zăpadă – despre care vorbea Bergson, între arhetipurile sale (abordate de noi în numărul trecut) – spre  intensificarea conflictului, cu consecinţele de rigoare. Dimpotrivă, ei caută deturnarea ori disoluţia conflictului respectiv, prin stratageme ce transformă tensiunea dintre perso­-naje într-o competiţie de ingeniozitate, care va sfârşi printr-un com­­pro­mis general accep­tabil. Spectatorul ori cititorul >uită”  seriozitatea problemei, care devine astfel doar un pretext ludic.

Revenind la Bădăranii, cearta dintre jupân Lunardo şi soţia lui, Margarita, de la începutul piesei,  devine comică datorită limbajului. Să ne rea­-mintim schim­- burile lor de replici tăioase, dar lipsite de ranchiună, sau ticurile lor verbale, repetate la fiecare două-trei fraze: “Să nu zic vorba aia” (Lunardo), – ame­ninţare grozavă, niciodată pusă în aplicare până la sfârşitul comediei – şi “Cum te văd şi cum mă vezi” (Margarita) – mod de a sublinia o evidenţă doar pentru ea clară. Automatismul exprimării su­gerează automatismul personajelor, care, astfel, nu mai pot fi privite de spectator/cititor cu gravitate.

Tot astfel, în Tartuffe, stăpânul casei, Orgon, revenit acasă după o absenţă de câte­va zile, se interesează de ce s-a întâmplat în lipsa lui. Servitoarea Dorine îi dă veşti proaste: soţia lui a fost bolnavă. Vrea să-I descrie amănunţit suferinţele ei, dar Orgon o întrerupe mereu, cu o întrebare stereo­tipă: >Dar Tartuffe?”. Şi când Dorine îl asigură, de fiecare dată, că Tartuffe este înfloritor şi că a dormit şi a mâncat foarte bine, urmează o altă replică stereotipă: “Săracul!”. Registrul a devenit comic şi acţiunea piesei se va dezvolta nu în sensul disoluţiei familiei lui Orgon, sub influenţa malefică a impostorului care i-a intrat în graţii şi-l manipulează – ceea ce ar fi condus la o istorie sumbră (ca în Les Catilinaires, ficţiunea unei autoare de mare succes din zilele noastre, Amélie Nothomb), ci la izolarea şi apoi la demascarea impostorului. Din nou ni se propune un joc, o competiţie în care spectatorul / cititorul este invitat să fie complice cu membrii complotişti ai familiei.

La  Caragiale, ticurile lui Trahanache – “aveţi puţintică răbdare” şi “bine zice fiu-meu de la facultate”- conturează un personaj perfect viabil şi în altă limbă, stabil şi cumsecade, care nu este uşor de clintit din încre­derea sa  faţă de >coana Joiţica” şi prietenul Tipătescu. Nu se va produce conflictul băr­bat-amant, produ­cător de dezonoare publică şi atât de temut de Zoe, ci, dimpotrivă, triun­ghiul conjugal se va păstra, iar Caţavencu va fi înfrânt cu propria-i armă: şantajul.

În Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, avem un cuplu care discută lucruri serioase, de mare amplitudine, în pat: despre revo­luţie, despre cea mai bună formă de guvernământ, despre gestiunea economică sub un regim republican, despre legalitate etc. Peste multe zeci de ani, un cuplu asemă­nă­tor vom  întâlni în romanul lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Dar, la Camil Petrescu, Ştefan Gheorghidiu este un personaj serios, în timp ce, la Caragiale, Leonida e unul caricatural. În ciuda impresiei generale, Leonida şi parte­nera lui, Efimiţa, nu sunt stupizi, căci ei au sensibilitate pentru  problemele abstracte, la fel ca Gheorghidiu, cel pasionat de filosofie. Numai echipamentul cultural diferă: la Caragiale, se ajunge în derizoriu şi comic, spre ridicol – de exemplu, atunci când Leonida emite ideea că un guvern republican ar trebui să dea tuturor câte o leafă şi să interzică plata impozitelor.

Ultimele articole

Articole similare