Eliberarea

În octombrie 1989, cu mai bine de două luni înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Acţiunea lor a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, poves­tesc în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti. Pentru a avea o mai bună înţelegere a între­gii situaţii, vom alterna povestirile celor trei, în aşa fel încât cititorii noştri să-şi poată face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dicta­tu­ră comunistă. (George Sava)

Ultimele zile petrecute în celulă au fost mai apa­tice. Oscilam între emoţia puternică a unei deznădejdi interioare şi o stare ca de anestezie, în care nu mai speram nimic şi mă abandonam voinţei “sorţii”, conştient şi întristat că nu aveam puterea să mai schimb ceva din tot ceea ce urma să fie viitorul meu de puşcăriaş. Şi totuşi, ultimele două zile aveau un gust plin de mirodenia unei presimţiri. Ruga continuă din inimă, cea referitoare la dorinţa fierbinte ca dictatorul Ceauşescu să cadă, să fie înlăturat, era acum, cel puţin în aparenţă, susţinută de comportamentul ciudat al anchetatorilor şi al gardienilor.

Chiar dacă abia în ultimele ore de arest aveam să aflu cauza, un mesaj ascuns se dezvăluia parcă din sunetele inedite şi din lipsa unor gesturi până atunci cotidiene, dintr-o comunicare nonverbală între gar­dieni, ale căror feţe aveau expresiile schimbate, dar şi din atitudinea lor ciudat de binevoitoare. Mesajul, încă esoteric pentru noi, era simplu: poporul se răsculase la Timişoara.

Lipsa ziarelor vreo două zile a mai condimentat cu “posibilitatea realităţii” speranţa noastră că ceva bun şi important se petrecea în afara zidurilor arestului. Ultima zi a fost, în acest sens, cea mai ciudată şi mai tensionată. Doar deznodământul zilei avea să aducă pentru mine clarificarea motivelor pentru care se petreceau atâtea ciudăţenii. În primul rând, agitaţia de pe holuri a crescut şi devenise evident că acum gardienii purtau permanent pistoale mitralieră.

Prezenţa elicopterului, care a făcut o duzină de zboruri venind de undeva dinspre oraş şi făcând curba înapoi, după o scurtă staţionare în aer, exact deasupra sediului DSS din Calea Rahovei, ni se părea ciudată. Era clar că aşteptau şi primeau ordine de la cineva din clădire, plecau, apoi reveneau, nu doar să supraveghe­ze zona în care ne aflam, dar posibil şi să preia sau să aducă pe cineva, vreun ofiţer din vârful comandamentului Securităţii. Abia cu câteva minute înainte de a fi eliberat, am aflat cine era acel “vârf de comandă” adus la DSS: ministrul de Interne Postelnicu. Nu ştiu exact când a sosit şi când a plecat de acolo, dar la ieşirea noastră din sediul DSS a dat mâna cu toţi trei – cu Radu, cu Horaţiu şi cu mine – şi ne-a avertizat “să nu ne mai prindă că facem prostii”.

Ciudat de tot, dar miroseam şi o altă frică decât a mea – peste care mă ridicasem într-o stare de nepăsare – era frica tovarăşilor că ar putea pierde puterea.

Dar, înainte ca acest moment să vină, în seara zilei de 21 decembrie 1989, timp de două ore, un sunet ciudat ne-a atras tuturor atenţia. La început ne-am închipuit că era vreun tren undeva, la distanţă, dar faptul că până atunci nu auziserăm vuiet de trenuri şi continuitatea sunetului ne-a adus teama în inimi. Era zgomotul neîntrerupt al unor mitraliere. Rafale lungi şi foarte rar întrerupte. Sigur, atunci nu ştiam asta în mod clar, dar mai târziu am aflat ce se petrecuse în Bucureşti. Posibilitatea ca şi noi să fim împuşcaţi se cuibărise în cugetul nostru, al fiecăruia, umplându-ne de spaimă.

Pe la orele 23:30, au venit după mine în celulă. Uşa s-a deschis, iar gardianul m-a anunţat să mă pre­gătesc pentru anchetă. Am îngheţat de spaimă. Comentam cu toţii în celulă: Ce anchetă la ora asta, când se trage afară? Geo sau Claudiu, nu mai ştiu exact care dintre ei, a propus ca, atunci când se va des­chide uşa, să vină după mine, să sărim cu toţii pe gardian. I-am domolit, spunându-le că gardianul are armă, iar holul e plin de securişti. Puteam înrăutăţi situaţia. Le-am cerut răbdare, pentru a vedea ce se va întâmpla.

Peste vreo 15-20 minute, gardianul m-a condus într-o cameră. Acolo erau câţiva securişti, dar nu şi anchetatorul meu. Am fost pus să scriu o declaraţie cum că regret ceea ce am făcut, că nu voi mai face aşa ceva şi că voi raporta organelor de partid şi de Securitate orice fapte de natură anti-socială de care voi afla. Am ezitat, dar tonul ridicat şi cuvintele: “Vrei să pleci acasă sau nu?” m-au făcut să scriu tot ce mi s-a dictat. La ieşirea din aceea cameră, Postelnicu m-a oprit, zicându-mi: “O să afli că la Timişoara golanii s-au apucat de prostii şi au rămas în stradă (morţi – nota mea). Acum avem nevoie de locuri libere în celule, să-i aducem şi pe golanii din Bucureşti. Dar o să vă chemăm când terminăm cu ei”.

Am fost dus înapoi în celulă, să-mi iau bruma de lucruri. Le-am spus colegilor de arest că voi fi eliberat şi că la Timişoara a început o revoltă, care s-a extins şi aici, la Bucureşti. Nu-mi amintesc dacă le-am spus ceva despre faptul că securiştii au nevoie de locuri libere în celule sau de faptul că au fost ucişi oameni. Oricum, erau cu toţii tăcuţi, suspicioşi şi temători.

Nici mie nu-mi venea să cred. Mă simţeam alb pe dină­untru, complet indiferent de ceea ce ar putea să se petreacă cu corpul meu. Am promis că o să ne căutăm, fără a avea însă habar dacă o vom mai putea face şi cum anume, apoi ne-am îmbrăţişat; totul a durat doar câteva minute.

Gardianul a deschis uşa şi am plecat cu el. În faţa camerei unde dădusem declaraţia, mă aştepta Horaţiu şi imediat a apărut, şchiopătând, şi Radu. Acolo ne-am revăzut pentru prima oară, după cele trei săptămâni trecute de la arestare. Radu m-a lămurit mai târziu că fusese bătut la tălpi şi rănile dureroase abia îl lăsau să meargă. M-a pus să-i pipăi creştetul; în zona în care fusese lovit am simţit un cheag de sânge uscat.

După ce Postelnicu a dat mâna cu toţi trei şi securiştii au fost de acord să ignore cucuiul din fruntea mea, am fost predaţi unui securist în civil. Coborând scările, acesta ne-a arătat, dându-şi discret haina la o parte, revolverul. “Dacă faceţi ceva prostesc, o să am grijă de voi. Staţi cuminţi!”

Spiritul mi s-a detaşat de trup. Pluteam într-o lumină albă, deasupra creştetului. Mut pe dinafară, complet mut pe dinăuntru, inima îngheţată. Oare chiar aveau să ne elibereze? Sau ceea ce avea să urmeze era eliberarea finală, de corp?

Radu a izbucnit în plâns, în timp ce eram băgaţi într-o Dacia 1300, uzată, zicând: “Aştia au omorât oameni”. Apoi, fără ca să-l fi auzit, a intrat şi securistul în maşină, s-a aşezat la volan şi, văzând-ul pe Radu plângând, a spus: “Tăceţi!” Am părăsit curtea imediat. La poartă, gardieni înarmaţi vegheau, vigilenţi. Era în jur de miezul nopţii. Nu ne dădeam seama pe unde ne ducea, dar ne spusese că ne duce la Gara de Nord, de unde urma să plecăm acasă. Pe drum, am observat că ocolea zona de unde se auzeau vuietele mulţimii şi rafalele de armă. Acea zonă era undeva în partea noastră stângă. Înţelegând că auzeam sunetele, securistul a bodogănit: “Dacă îmi faceţi probleme, aş putea să vă las în zona în care se trage. Nimeni n-ar mai şti nimic de voi”. Nu părea că vrea să obţină prin asta de la noi decât tăcere şi supunere.

O atmosferă sinistră plutea printre blocurile uniforme – “măreţele realizări ale epocii de aur”. Întune­ricul nopţii sublinia, în tăcere, un posibil neant.

Am ajuns în Gara de Nord după câteva zeci de minute. Cu toţii primiserăm înapoi lucrurile personale, dar cum Horaţiu nu avea bani la el, securistul i-a dat bani pentru biletul de tren.

În Gara de Nord, peroanele erau aproape pustii. Caldarâmul era ud complet, ca şi cum cineva spălase cu furtunurile de pompieri nişte urme nedorite sau poate alungase cetăţeni revoltaţi. Această ipoteză o acceptasem în minte, mai ales pentru faptul că vreo două-trei şiruri de patrule, formate din gărzi patriotice în uniforme militare, bântuiau, tropăind, peroanele şi sălile gării. Toţi membrii patrulelor erau bărbaţi cu vârste cuprinse între 35 şi 45 de ani, însoţiţi de câte un miliţian şi un ofiţer sau subofiţer de armată.

Am observat un foarte sumar schimb de mesaje între securistul care ne însoţea şi şeful unei patrule: “E în regulă, a spus securistul, arătând către noi trei. Suntem în misiune (aici a indicat vag o legitimaţie din interio­rul hainei). I s-a răspuns spontan: “‘Nţeles. Să trăiţi!” Apoi, pe un ton autoritar, securistul ne-a comunicat: “Nu ştiu ce aţi făcut, dar acum vă duceţi direct acasă! Ne-am înţeles!?!” Am aprobat imediat, cu un simplu “da” şi înclinarea capului.

Imediat ce ne-am cumpărat biletele la “perso­-nalul” de Mediaş (trenul pleca în jur de ora 1:30 dimineaţa), ne-am repezit, la sugestia lui Radu, la telefonul public. Nimeni nu ne-a oprit, patrulele ne ignorau, considerându-ne “în misiune”.

Plânsete şi “mamă, venim acasă” e tot ceea ce-mi amintesc să fi vorbit Radu. Urma ca, imediat după închiderea telefonului, părinţii lui Radu să îi anunţe şi pe părinţii mei şi pe mama lui Horaţiu de sosirea noastră.

Pe tren, am fost mai mult tăcuţi. Nu ne venea să credem că suntem liberi. Totul părea un vis ciudat, un amestec de coşmar cu ceva ce se voia a fi realitate. Radu suferea atât fizic, cât şi emoţional; Horaţiu şi cu mine stăteam cu fălcile încleştate. La trecerea prin Braşov, ne-am amintit de revolta muncitorilor, din 15 noiembrie 1987. Atunci parcă am început puţin să ne trezim, deşi nu cunoşteam exact ce se petrecea în ţară: poporul se răsculase din nou! Deşi mare parte din călători erau neobişnuit de tăcuţi, noi am început să vorbim. Parcă un curent invizibil ne hrănea cu energia ce ne ducea pe un drum fără întoarcere: cel al libertăţii poporului, al speranţei de mai bine în viitor.

Am ajuns în Mediaş pe la 10:30 dimineaţa, pe 22 decembrie. Gara era neobişnuit de plină de oameni – printre ei, şi părinţii noştri şi chiar unii colegi de muncă. Ne-am îmbrăţişat lung cu toţii. Mi s-a propus să fiu dus acasă cu maşina. Am refuzat. Voiam, pe drumul spre casă, să trec prin faţa primăriei, să văd cum se implicau medieşenii în Revoluţie.

Am fost dezamăgit. La ora aceea erau destul de puţini oameni prezenţi la demonstraţie, dar când am dorit să intrăm în clădirea primăriei, comunicându-le paznicilor de unde veneam, am fost opriţi: “Veniţi di­-seară sau mâine, avem ordin de la noua conducere să nu lăsăm pe nimeni să intre…”

Cei ce preluaseră puterea în Mediaş nu doreau să o împartă cu nimeni. După cum aveam să aflu mai târziu, tot tovarăşii erau acolo, rândul al doilea, din spatele celor care fuseseră în prim-planul conducerii comuniste.

Dar Crăciunul a venit şi cu alte daruri. Conştienţi de faptul că în perioada de detenţie nu fusesem pontat (imediat a fost anulată desfacerea contractului de muncă), toţi colegii de serviciu au donat, pentru mine, echivalentul unui salariu pe o lună. Trecerea în noul an avea să fie bogată în toate sensurile. (va urma)