Marcel Proust (1871-1922), al cărui ciclu de romane intitulat În căutarea timpului pierdut a fost publicat în cea mai mare parte postum (volumele 5-15), are un prestigiu imens şi este considerat unul dintre principalii prozatori ai literaturii universale din secolul trecut. În acelaşi timp, el are faima de a fi un autor dificil, pe care mulţi, chiar şi dintre specialişti, îl admiră şi-l citează fără să-l fi citit în întregime. Să fie specialiştii aceştia snobi?
Dificultatea lecturii proustiene este cu totul relativă şi ea ţine, esenţial, de numărul mare de pagini şi de circumstanţe exterioare romanului, adică de situaţia cititorului. Cele 15 volume ale ediţiei Gallimard din 1945-‘46 totalizează peste trei mii de pagini, în care evoluează circa două sute de personaje. Este evident că lectura lor integrală cere o disponibilitate care nu mai este demult la îndemâna cititorilor obişnuiţi. Nu este singura carte ”mare”, şi la propriu şi la figurat, aflată în această situaţie. Umberto Eco mărturisea că nu a citit decât o treime din Biblie. Epopeile antice, ciclul de poveşti arabe din O mie şi una de nopţi, romanul Omul fără calităţi al lui Robert Musil etc. îşi pot găsi şi ele locul pe o listă a lecturilor fragmentare.
Revenind la Proust, chiar dacă lectura integrală a ciclului Timpului pierdut este cu totul de dorit, o putem înlocui totuşi cu o lectură parţială, căci diferitele părţi ale ciclului (Swann, Guermanţii, Sodoma şi Gomora, Prizoniera, Fugara) sunt autonome aidoma unor romane aparte. Ultima parte însă, Timpul regăsit, este cheia întregului ciclu şi orice lectură, cât de parţială, trebuie neapărat să o includă şi pe aceasta.
S-a scris despre romanul lui Proust o întreagă literatură, iar viziunea sa asupra “căutării” timpului – ca retrăire a trecutului sub semnul duratei, al curgerii, al asociaţiilor, nu al succesiunii cronologice – a fost apropiată, în pofida protestelor autorului, de filosofia bergsoniană. Oricum, există numeroase lecturi posibile ale lui Marcel Proust şi, din perspective hermeneutice, cât se poate de diferite. Dar să ne mărginim să spunem că romanul lui poate fi citit ca o poveste amplă despre recuperarea trecutului ca formă a prezentului şi, pe această cale, ca un mod de atenuare a angoasei produse de sentimentul tragic al vieţii, despre care vorbea un alt ilustru contemporan al lui Proust, spaniolul Miguel de Unamuno. “Timpul pierdut” este tezaurul vieţii trăite, dispărut prin uitare în obscuritatea subconştientului. Memoria involuntară este cea care-l readuce în prim-planul conştiinţei.
Stilul proustian este celebru pentru frazele lui ample, dar la primul contact cu romanul ne întâlnim mai curând cu fraze scurte. Stilul e strict expozitiv: “Ani de-a rândul m-am culcat devreme. Uneori, îndată ce stinsesem lumânarea, ochii mi se închideau atât de repede încât nu aveam când să-mi spun: adorm. O jumătate de oră mai târziu, gândul că venise vremea să adorm mă trezea; voiam să pun jos romanul pe care credeam că-l am încă în mână şi să sting lumânarea”.
Dar peste câteva zeci de pagini, iată cel mai celebru episod din tot romanul şi, totodată, unul dintre cele mai cunoscute din întreaga literatură universală a secolului trecut: cel cu madlena. Într-o zi de iarnă, întorcându-se acasă, mama îi dă naratorului, ca în copilărie, un ceai şi o madlenă. Gustul micii prăjituri muiate în ceai produce în el o revelaţie: “O plăcere nespusă mă năpădise, izolată, fără noţiunea cauzei sale. Datorită ei, vicisitudinile vieţii îmi deveniseră indiferente, dezastrele ei, inofensive, scurtimea-i, iluzorie, ca atunci când iubeşti; /…/ Nu mă mai simţeam mediocru, supus capriciilor întâmplării, muritor. De unde putuse să-mi vină acea puternică bucurie? Simţeam că era legată de gustul ceaiului şi al prăjiturii, dar că le depăşea cu mult, nefiind probabil de aceeaşi natură”.
Brusc, el realizează că este vorba de gustul prăjiturii pe care în copilărie i-o oferea mătuşa Leonie, duminica dimineaţa. Şi, legat de această amintire benignă, reînvie un întreg cortegiu de amintiri – tot trecutul şi toate personajele care i-au trecut prin viaţă. Este materia romanului care urmează: “Şi, ca în acel joc japonez care constă în a arunca într-un vas de porţelan plin cu apă bucăţele de hârtie până atunci indistincte, care, îndată ce s-au muiat, încep să se alungească, să se răsucească, să se coloreze şi să se diferenţieze, să devină flori, case, personaje consistente şi recognoscibile, tot astfel acum toate florile din grădina noastră şi cele din parcul domnului Swann, şi nuferii de pe râul Vivonne, şi oamenii din sat, şi căsuţele lor, şi biserica, şi întregul Combray cu împrejurimile sale /…/ căpătând formă şi soliditate, au ieşit, oraş şi grădini, din ceaşca mea cu ceai”.
Timpul regăsit va consta în fixarea acestui trecut într-o operă: “Dacă cel puţin mi-ar rămâne destul timp să-mi pot realiza opera şi i-aş descrie mai întâi pe oameni (chiar dacă aceasta i-ar face să semene cu nişte fiinţe monstruoase), ca ocupând un loc atât de considerabil faţă de cel atât de restrâns care le este rezervat în spaţiu, un loc, dimpotrivă, prelungit peste măsură /…/ în Timp”.
Când vor apărea aceste rânduri – ultimele din Timpul regăsit, – autorul lor nu mai trăia de cinci ani. (va urma)
