Reţeaua de cărţi

Fragment dintr-o instaţie realizată în 2004 de către artistul marocan Mounir Fatmi.
Fragment dintr-o instaţie realizată în 2004 de către artistul marocan Mounir Fatmi.

Cei care spun că dezavantajul cel mai important al cărţii tradiţionale, acela care o va face să piardă teren în faţa cărţii electronice, este absenţa legăturilor hypertextuale, nu ţin seama de un lucru elementar. Şi cărţile tradi­ţionale au, atunci când este oportun, legături similare, iar ele constau în trimiterile din text spre notele din josul paginii. Aşa se procedează în textele cu conţinut istoric, filosofic şi, în general, ştiinţific. Dar atunci când fluenţa lecturii este mai importantă decât expli­caţiile, notele acestea, dacă sunt totuşi utile, se tipăresc fie la sfârşitul capitolului, fie la sfârşitul cărţii.

Astfel, pentru comoditatea cititorului s-a renunţat, de exemplu, la pu­blicarea Amin­­ti­rilor din copilărie ale lui Ion Creangă cu subsolul paginii înţesat cu explicaţii pentru moldo­venismele din text ieşite din uz sau cu o circulaţie strict regională: alivenci, astragaciu, bălmuj, bulhac, coropcar, dugliş, irmos, olicăi etc. Pentru cititorul care întâmpină dificultăţi de înţelegere există glosarul de la sfârşitul textului; pentru ceilalţi, textul este curat, lipsit de notele care ar putea fragmenta lectura.

Din alt punct de vedere, adevărata reţea hypertextuală se află în spiritul cititorului. Bogăţia cunoştinţelor pe care acesta le po­sedă, sensibilitatea, natura interesului său faţă de cartea citită, curiozitatea etc. determină în cele din urmă mulţimea şi varietatea legăturilor dintre universul interior al cărţii şi cel exterior ei. În ultimă instanţă, toate cărţile lumii sunt legate între ele printr-o reţea de fire invizibile, pe care cititorii le descoperă fiecare pe cont propriu. Cu cât un cititor este mai curios, cu cât parcurge mai multe cărţi, cu atât numărul acestor fire sporeşte.

Cititorul împătimit, deşi n-o să fie niciodată capabil să parcurgă decât o frac­ţiune infimă din numărul cărţilor care îl interesează, deţine totuşi, prin aceste fire, o orientare fără greş în codrii imenşi ai cărţilor necitite. Dacă va dori să se oprească asupra unora dintre ele, dacă va avea timp şi dispoziţie pentru lectura lor, nu va trebui să le caute la nes­fârşit. Va merge direct la ţintă, spre cărţile care-l aşteaptă.

Câte cărţi poate citi un om într-o viaţă? Din zecile de mii ale timpului său care merită să fie citie, dintre milioanele ale literaturii universale din toate timpurile, el nu poate spera să citească mai mult de două-trei mii. Presupunând un ins cu o viaţă de cititor activ întinsă pe o durată de şaizeci de ani şi admiţând că el citeşte, în medie, o carte pe săptămână (o medie foarte generoasă, nu tocmai realistă!) obţinem o “bibliotecă mintală” de 3120 de volume. E o picătură din oceanul unei producţii editoriale, fie doar anuale. Şi totuşi, cititorul acesta va fi recunoscut în mediul său social ca o persoană cultivată şi cu un fond de cunoştinţe care depăşeşte cu mult nivelul mediu.

Meritele acestea, dacă sunt reale şi nu doar aparente, se datorează deschiderii spre marea cultură pe care i-au furnizat-o cărţile citite. Să luăm exemplul de la care am pornit, Amintirile din copilărie ale lui Creangă, primul pasaj (sublinierile îmi aparţin): “Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre pe când începusem şi eu /…/ a mă ridica băieţaş în casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din târg drept peste apa Neamţului.”

Găsim aici centrele principale de interes ale amintirilor lui Creangă: o epocă, un mediu social, o zonă geografică şi o evoluţie. Lor li se vor adăuga şi altele, importante pentru substanţa evocării: şcoala, metodele pedagogice, sărbătorile, viaţa satului, valorile, relaţiile familiale etc.

La sfârşitul lecturii, aceste centre de interes pot deveni tot atâtea motive incitante  pentru noi lecturi: cititorul va fi poate interesat de restul biografiei lui Creangă. Aceasta îi va trezi curiozitatea faţă de opera altor scriitori contemporani ai humuleşteanului, cu care acesta a avut relații, precum Eminescu şi Caragiale.

Faptul echivalează cu ieşirea în larg. De acum, întreaga literatură a lumii i se oferă ca tărâm posibil de explorare: poezia şi proza romantică germană şi, de la ea, imensa – cantitativ şi calitativ – literatură epică realistă, dramaturgii comici, literatura absurdului, avantgarda, literatura din secolul al XX-lea etc. Noi universuri literare, noi nume de scriitori şi opere apar tot mai dese şi mai atrăgă­toare trecând de la o carte la alta, ca în filmele documentare despre explorarea cosmosului, când puncte luminoase îndepărtate, abia vizibi­le, se transformă, pe măsura apro­pierii de ele, în corpuri celeste impresionante. Şi cum toată literatura e plină de re­fe­rinţe, corelativ se poate dezvolta interesul şi pentru lecturi de filosofie, ştiinţă, istorie, antropologie, psihologie etc.

Fireşte, e vorba doar de unul dintre extrem de numeroasele trasee posibile. Nu există două la fel. Traseul acesta poate continua la infinit, toată viaţa, se poate dezvolta concomitent în mai multe direcţii (e felul de a călători al erudiţilor) sau se poate opri într-un punct, ca într-un port de sosire unde cititorul va rămâ­ne fixat pentru totdeauna (inte­resat doar de o anumită literatură, doar de anumiţi scriitori, doar de anumite conţinuturi, doar de anumite formule artistice etc.). Aceasta este situaţia normală a celor mai mulţi dintre noi, amatori sau profesionişti ai lecturii.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare