Modă şi istorie

Citim într-un eseu, Erostrate, al portughezului Fernando Pessoa (1888-1935), unul dintre cei mai mari scriitori europeni ai secolului trecut, următoarele reflecţii: “De acum într-o sută de ani va fi imposibil de publicat o ediţie completă din Byron, Shelley sau din Goethe ca poet, ori din Hugo. Culegerile moderne din operele lor vor fi reduse datorită presiunii şi agitaţiei timpului; cele o sută de pagini graţie cărora îl cunoaş­tem pe Wordworth (oricare le-ar fi utilitatea) nu vor fi mai mult de cinci­zeci; cele cincizeci datorită cărora îl cunoaştem pe Coleridge nu vor mai fi poate decât zece. Fiecare naţiune va avea marile sale cărţi fundamentale şi una sau două antologii pentru restul. Concurenţa între morţi e mai teribilă decât concuren­ţa între vii: morţii sunt mai numeroşi”.

Rândurile acestea, publicate pentru prima dată în 1966, au fost scrise cu peste treizeci de ani înainte şi au fost confirmate în mare măsura de timpul care s-a scurs de atunci. Byron (1788-1824), Shelley (1792-1822), Wordworth (1770-1850), Coleridge (1772-1834), toţi poeţi romantici, chiar dacă şi-au păstrat prestigiul literar, fac parte dintre autorii care mai sunt citaţi, dar foarte puţin citiţi – şi atunci mai ales de cercetătorii literari şi de studenţii din facultăţile de litere.

Goethe (1749-1832) este în continu­are un autor imens şi Faust  este încă actual, dar influenţa lui nu mai poate fi comparată în secolul nostru cu ce era în urmă cu o sută – o sută cincizeci de ani. Victor Hugo (1802-1885), tradiţional considerat cel mai mare poet francez, are, cel puţin în afara ţării sale, o posteritate ambiguă. Romanele lui sunt mai citite decât poezia la care se referă Pessoa, dar şi ele se resimt de trecerea timpului şi de evoluţia gustului literar care a evoluat fundamental. După Stendhal, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Proust, Joyce, Hemingway, Faulkner, Kafka, Thomas Mann etc., sensibilitatea literară este cu totul alta şi la fel,  problematica. Pessoa avea dreptate, concurenţa între marii scriitori continuă şi după ce ei nu mai sunt, în posteritate.

Dar trebuie făcută distincţia dintre cititorul obiş­nuit şi cititorul specializat în domeniul literar. Când opera unui autor, din variate motive, nu mai este actuală, cititorul obişnuit o ignoră cu desăvârşire, indiferent de anvergura scriitorului. Antologiile din operele ignorate nu i se a­dre­sează lui, ci specialiştilor care pot descoperi în ele puncte de interes pentru studii ulterioare aprofundate. Căci unul dintre meritele marilor scriitori şi poeţi din trecut este că  opera lor continuă să fie semnificativă din multe puncte de vedere pentru a  înţelege evoluţia artei literare. Şi chiar  dacă această operă nu mai corespunde gustului literar şi preocupărilor posterităţii,  ea  cuprinde încă pagini exemplare şi interesante pentru specialiştii din diferite domenii. Nu-l  mai citim pe Lucreţius cu interesul pe care-l purtăm unui filosof din vremea noastră (Ricoeur,  Derrida sau Gadamer, de exemplu) dar De rerum natura continuă să fie o operă indispensabilă pentru studierea filosofiei antice. Şi oricând putem selecta pagini din ea spre a ilustra un anumit subiect mai restrâns (de exemplu, aspecte ale materialismului antic).  Poemul său aparţine nu doar istoriei literare ci şi istoriei filosofiei şi istoriei culturii în general.

Autorii din lista “concu­renţilor” lui Victor Hugo fac parte şi ei din aceeaşi categorie cu acesta, iar opera lor este şi va fi supusă aceleeaşi eroziuni. Va veni şi pentru ei o vreme – pentru unii a şi venit – când scrierile lor nu vor mai fi citite de marele public, ci doar studiate de specialişti (în literatură, în filosofia culturii, în istoria mentalită­ţilor, în stilistică etc.).

Marele public este însă deosebit de sensibil faţă de autori ale căror cărţi abordează într-un mod accesibil şi, artisticeşte, convenabil, subiecte şi idei ce-l ajută să înţeleagă mai bine realitatea care-l înconjoară şi zona ei de umbră. Sau care răspund unor frus­trări sociale şi cultura­le şi contribuie, prin evaziunea oferită în ficţiune, la bunăstarea lui psihică.  Sunt autorii la modă şi ei de multe ori se bucură de o celebritate efemeră.

După ce dispar, sunt uitaţi de toată lumea, inclusiv de specialişti. Nu vor fi niciodată antologaţi.  Sunt eliminaţi din istoria literară unde sunt menţionaţi – când sunt – doar în trecere. Asemenea autori sunt, de exemplu, Eugène Sue (1804-1857), celebru la vremea lui prin Misterele Parisului, Ponson du Terrail (1829-1871), autorul lui Rocambole sau Barbara Cartland (1901-2000) semnatară a nu mai puţin de 724 de romane. Toţi erau extrem de celebri la vremea lor şi citiţi de un public mult mai larg decât  iluştrii lor contemporani Stendhal (1783-1842), Gustave Flaubert (1821-1880) ori Graham Greene (1904-1991). Barbara Cartland, cu un miliard de volume vândute, a intrat şi în cartea Guiness a recordu­ri­lor, domi­nând categoric alţi autori populari precum Agatha Christie cu “doar” 500 de milioane de volume vândute.

Printre autorii contemporani cu audienţă net superioară multor premiaţi Nobel sunt de citat Dan Brown (n. 1964) cu romanul Codul lui Da Vinci, Stephen King (n. 1947), autor a peste cincizeci de romane de groază, şi cei 1.300 de autori din toată lumea care publică în colecţia canadiană Harlequin 129 de titluri în fiecare lună, vândute în 107 ţări.

Cititorul se află de multe ori în faţa unei dileme. Să citească un autor important, apreciat de critică şi reputat ca profund, pe care, după lectură, nu-l va uita mult timp, poate toată viaţa, dar care, în acelaşi timp, este dificil la lectură, sau să se oprească la un autor “de gară” plăcut, uneori interesant fiindcă scrie atractiv despre subiecte grave, dar totodată superficial şi pe care-l va uita cu siguranţă repede?

Este o alegere dependentă de obiectivul urmărit,  de contextul şi de timpul disponibil pentru lectură. Şi lectura zisă serioasă şi cea de amuzament pot fi alegeri valabile.