Lumea secundă

Când deschidem o carte de literatură, intrăm într-o altă lume, ale cărei reguli interne de organizare diferă de lumea în care trăim, chiar şi atunci când autorul mărtu­riseşte că ambi­ţia lui este să descrie fidel societatea din timpul său şi “să concureze starea civilă” (Balzac). Regulile acestea care ţin de stil, viziune artistică, imagi­naţie, talent etc. sunt concomitent mai precise, mai vizibile şi totodată mai subtile, mai dificil de perceput la o privire superficială decât cele ale lumii concrete.

E o lume secundă, care, de-a lungul a peste două mii de ani de reflecţie în jurul literaturii şi a artei în general, a produs discuţii, teorii, polemici, orientări estetice etc. de o complexitate şi de o profunzime pasionante, imposibil însă de sintetizat în cadrul restrâns al rubricii noastre. Dar putem reţine un jalon pe care l-a stabilit Aristotel, încă din Antichitate, în tratatul său de Poetică. El făcea comparaţia între istorie, aşa cum o scria Herodot, şi poezie – care, în sens larg, în Antichitate, însem­-na literatură – şi ajungea la concluzia că textul literar este superior naraţiunii istorice: “/…/ treaba poetului (adică, în sens larg, a scriitorului – n.n.) nu este să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat, ci despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla şi de lucruri posibile, potrivit verosimilităţii sau necesităţii. /…/ Astfel, poezia este mai filo­sofică şi mai elevată decât istoria. Căci poezia vorbeşte de ceea ce e general şi istoria, de amănunte particulare”.

În treacăt fie zis, ştim astăzi că faculta­tea istoricilor de a povesti ce s-a întâm­plat este o iluzie. “Istoria nu este realitate, ci reprezentare”, spune Lucian Boia, în Jocul cu trecutul, iar ca reprezentare naraţiunea istorică are, fireşte, inevitabilul coeficient de subiectivitate. “Herodot nu este propriu-zis un izvor pentru lumea secolului al V-lea înainte de Cristos, ci pentru modul cum priveau grecii sau anume greci lumea seco­lului respectiv/…/” Dar, în timp ce caracte­rul de repre­zentare al istoriei se datorează unor limite despre care tot Lucian Boia a vorbit pe larg, când e vorba de literatură, reprezentarea se întemeiază, am văzut la Aristotel, pe verosimilitate.

Putem considera verosimilitatea, adică domeniul a ceea ce e posibil şi rezonabil să se întâmple, drept un principiu fundamental de organizare a lumii literaturii. Asociată cu fantezia şi empatia – deopo­trivă ale autorului şi cititorului – ea acordă o libertate aproape nelimitată în construirea şi perceperea lumii secunde, nu ca o co­pie a lumii concrete, ci ca o imagine individuală a acesteia. Această imagine poate fi realistă, fantastică, miraculoasă, ironică, pesimistă, idealizantă, paseistă, îndatorată unor orientări filosofice şi aşa mai departe, lista ca­lificativelor ar putea continua la nesfârşit. În cadrul aceluiaşi tip de imagine, autorii se individualizează tematic şi stilistic. Marii scriitori precum Bal­zac, Tolstoi, Dostoievski, Flaubert, Stendhal, Faulkner, Steinbeck, Rebreanu, Camil Petrescu, Ismail Kadare – doar câteva nume din diferite epoci şi literaturi – exemplifică resursele de originalitate, practic infinite, ale reprezentării prin imagini realiste.

În alte cazuri, reprezentarea nu este realistă, dar ea nu exclude verosimilitatea. Astfel, romanele lui Kafka – scriitor complex, pe care nicio etichetă (existenţialist, realist-magic, anarhist etc.), nu-l poate de­fini în totalitate – constau într-o succesiune neîntreruptă de personaje, acţiuni, reacţii, detalii vero­simile şi, prin ele, cititorul este condus, a­proape pe nesim­ţite, într-o lume de coşmar în care, la drept vorbind, niciun amănunt, niciun personaj, nicio acţiune nu sunt înspăi­mântătoare. Dar construcţia globală este terifiantă, fiindcă suge­rează o societate labirintică, guvernată de principii abstrac­te şi în care individul este singur, neputincios, rătăcitor fără sens, vinovat şi condamnat fără să ştie de ce.

La fel, în Deşertul tătarilor, al lui Dino Buzzati, discursul narativ neutru despre viaţa ternă şi întrutotul verosimilă a unui ofiţer dintr-un fort de frontieră se dezvă­luie în final drept o viziune pesi­mistă asupra vieţii ca o anxietate neîntreruptă, în care moartea devine o eliberare.

În Cân­tă­reaţa cheală, a lui Eugen Io­nes­cu, toate propoziţiile rostite de perso­­naje comunică banalităţi, aşadar nimic opus verosimilităţii. Dar comunicarea între oameni nu se rezumă la succesiunea şi însu­marea unor propoziţii rezonabile, cum avem impresia că se întâmplă în viaţa concretă. Faptul că, în ciuda rezonabilităţii noastre, nu reuşim să comunicăm nimic, dar că imposibilitatea aceasta nu ne deranjează, fiindcă nu suntem conştienţi de ea şi, drept urmare, ne mulţumin cu surogate de comunicare, este unul dintre sensurile posibile ale acestei piese. În Lecţia, în schimb, verosimilul suferă o degradare extrem de lentă de la o replică la alta, până la intrarea pe teritoriul crimei şi al nebuniei, când personajele trec dintr-un univers banal într-unul de groază. Nimic nu mai este verosimil.