Personajele, înainte de a fi fixate în scris, sunt pentru un autor obsedante, evanescente, imponderabile, ca nişte apariţii fantomatice. Iat-o pe scriitoarea franceză Sylvie Germain, autoarea, printre altele, a romanului Le livre des nuits (1984) vorbind despre ele: >Într-o zi, au apărut. Într-o zi, indiferent de oră. Nu se ştie de unde vin, nici pentru ce şi nici cum au ajuns la noi. Ele intră totdeauna pe neaşteptate şi prin efracţiune. Fără zgomot, fără pagube vizibile. /…/ Ele, personajele. Nu ştim nimic despre ele, dar de la început ştim că-şi vor impune pentru mult timp prezenţa”.
Când Balzac spunea, în prefaţa la Comedia umană, că încearcă să concureze oficiul de stare civilă (care are de-a face cu persoane, nu cu personaje), el promitea că va crea personaje ce vor rămâne la fel de vii în mintea cititorului ca persoanele reale. Pentru aceeaşi Sylvie Germain, personajele, odată apărute în spiritul autorului, sunt aidoma acestor persoane reale – şi ele “citite” de cei din jurul lor: “Nu le putem reduce la simple artificii construite de un autor cu chef de vorbă. Ele sunt aidoma nouă, aidoma oricărui individ: vor să existe în şi prin privirea altora, să fie recunoscute, citite cu atenţie, răbdare şi sensibilitate”.
Balzac şi-a împlinit cu brio promisiunea. Autenticitatea personajelor lui este probată de implicarea afectivă a cititorului, care, în timpul lecturii, “uită” că ele sunt fictive, că sunt personaje. Se întâmplă deci ca lectorul să aibă sentimente pozitive sau negative faţă de personajele dintr-o operă – în funcţie de rolul ce li s-a atribuit – şi, în toate cazurile, aceste sentimente sunt o mărturie a valorii operei.
Un editor, Pierre Tisseyre, remarca judicios că, atunci când ne gândim la un personaj care ne-a impresionat, nu ne vine în minte imaginea lui fizică, ci o scenă care-i revelează cel mai bine caracterul. Ea se transformă pentru noi într-o marcă particulară şi unică a operei. Astfel, în nuvela Hagi Tudose, de Barbu Ştefănescu Delavrancea, scena aceasta poate fi cea în care hagiul, bolnav, simte, când soarbe supa întremătoare, că îşi devoră galbenii. În Don Quijote de la Mancha, de Cervantes, celebru şi cunoscut de toată lumea, chiar şi de cei care nu au citit romanul, este atacul lui Don Quijote contra morilor de vânt. În romanele poliţiste ale Agathei Christie, finalul este invariabil rezervat unei scene pe care am putea-o numi a salonului: o încăpere unde sunt adunate toate personajele principale ale romanului; în faţa lor, Hercule Poirot îl demască, calm şi totdeauna cu o logică impecabilă, pe criminalul aflat în asistenţă. În Procesul lui Kafka, esenţa dramei personajului principal, K, este dezvăluită în episodul inaugural, care descrie arestarea lui. Stupefacţia lui K, fiindcă nu înţelege ce i se întâmplă şi ce i se impută, se va amplifica de la o pagină la alta. În marele roman al lui Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, scena asasinării bătrânei cămătărese şi a surorii ei ne introduce direct în psihologia ambivalentă a lui Raskolnikov.
Scenele şi personajele acestea “au evadat” din paginile operelor din care fac parte, au devenit simboluri şi au intrat în comunicarea curentă. “Hagi Tudose” se folo- seşte pentru a acuza pe cineva de o zgîrcenie bolnăvicioasă – ca şi “Harpagon”, personajul lui Molière – “lupta cu morile de vânt” identifică o lipsă de realism în apărarea unei cauze lăudabile, arestarea lui K, abuzi- vă şi fără explicaţii, din raţiuni obscure şi de nimeni cunoscute, a devenit un simbol al totalitarismului de dreapta sau de stânga, iar Raskolnikov, în clipa când comite crima, a rămas ca o emblemă a conştiinţei imprevizibile.
Literatura şi, alături de ea, filosofia, religia, istoria etc. furnizează o galerie imensă de asemenea figuri şi scene emblematice. “Pactul cu diavolul”, pentru alianţa cu duşmanul, “trestia gânditoare” pentru fragilitatea şi, totodată, nobleţea condiţiei umane, “père Goriot” pentru dragostea paternă, “Caţavencu” pentru demagogia politicianistă, “napoleonian”, pentru un ins dominator, “Tartuffe” pentru un ipocrit, “odisee” pentru o viaţă sau o perioadă plină de evenimente personale (ori peregrinări) ieşite din comun, “machiavelism” pentru cinismul şi falsitatea din viaţa politică,“hamletian” pentru reflexia care paralizează acţiunea, “bovarism” pentru fantazarea având ca obiect un mediu social sau intelectual superior etc.
Şi în cazul scenelor şi personajelor emblematice funcţionează polisemia, datorată experienţei de viaţă şi culturale a lectorului/utilizatorului lor. Şi, de asemenea, economia ori, dimpotrivă, abuzul de interpretare despre care vorbea Umberto Eco, în Limitele interpretării. Nu toată lumea înţelege acelaşi lucru, de exemplu, prin hamletian, care poate identifica fie un defect (incapacitatea de a lua o hotărâre, slăbiciunea), fie o calitate (luciditate, sentimentul relativităţii valorilor). La fel stau lucrurile şi cu multe altele. (va urma)
