Omul care a sfinţit prea mult locul

Era prin 1998 când am citit bugetul şi am observat că la acea vreme un leu din zece produşi de economia românească se duceau pe plata dobânzilor la împrumuturile statului. Mi s-a părut imens (apropo, astăzi raportul este de aproa­pe 4 din 10) şi am scris un articol în Curentul. Daniel Dăianu, mini­strul Finanţelor, l-a citit şi a vrut să mă cunoască. Am avut, cât a mai fost ministru, o relaţie privilegiată pentru un ziarist. Aveam acces la multe informaţii care nu circulau decât în interiorul siste­mului şi multe discuţii cu un om tobă de economie, de la care aveam ce să învăţ.

Odată, mi-a zis că lui i-ar plă­cea ca deficitul bugetar să fie mai mare, prin alocarea unor fonduri suplimentare în inves­tiţii publice. Se creează dezvol­tare, locuri de muncă, mai multe impozite plătite. I-am răspuns că sunt de acord, dar numai în teorie, pentru că cel puţin 40% din fondurile de investiţii sunt furate prin contracte umflate. Este tot timpul aşa când vine vorba de bani publici. Şi atunci nu faci decât să acoperi un deficit bugetar mai mare, iar rezultatul investiţiei este nul. Dăianu zice: >Ai dreptate, dar eu nu pot să gândesc ca ministru în termeni de furt”.

Am realizat că omul care visa bugete, dădea cursuri la Standford şi era privit ca o somitate în me­diul economic internaţional pur şi simplu trăia într-o lume ideală, în care oamenii sunt cinstiţi, iar el nu are de corectat decât deficite ma­croeconomice. Ca în cărţile lui. Cum îi cunoşteam bine pe cei din structura ministerului pe care îl conducea (ocupaţi cu şpăgile), am realizat că omul era numai un teoretician, incapabil să ţină în mână o asemenea structură mafiotă.

O altă poveste. Un amic mi-a povestit o discuţie dintre Emil Constantinescu (preşedinte de ţară) şi colaboratorii săi, în avio­nul care-i ducea spre Forumul econo­mic anual de la Davos. Oamenii îl întrebau lucruri punctuale, cu privire la poziţia României în diferite chestiuni, iar preşedintele le povestea despre cât de bun amic este el cu Jacques Chirac, preşe­-din­tele Franţei. La coborârea din avion şi-au spus: ”Omul ăsta este de pe altă planetă”.

Cele două poveşti de­monstrează cât de contraproductiv este să ai oameni nepotriviţi pos­tu­rilor. Şi în cazul de faţă avem de-a face cu doi oameni cinstiţi şi animaţi de bune intenţii. Închi­pu­i­ţi-vă ce se întâmplă acum în Guvern, unde cei puşi în funcţii de conducere sunt exact lupii paznici la stână.

Amintind de Dăianu şi Constantinescu (cel învins de Servicii), trebuie să fac un popas în curte la Banca Naţională a României, unde Mugur Isărescu este mai mult de­cât un ţar, de peste 20 de ani. Guvernatorul BNR este văzut de majo­ri­tatea populaţiei ca o somitate şi un tip care ţine banii ţării.

„Dacă nu-l aveam pe Isărescu, ţara se ducea naibii”, zic mulţi. Isărescu şi-a cre­at, de mulţi ani, o morgă de tip serios, greu, profund; mai că ai avea încredere să-ţi laşi nevasta să doarmă cu el în pat. Un tip care vorbeşte rar şi numai când are ceva de zis. Mi-am mai spus părerea în privin­ţa lui şi a pasivităţii cu care a lăsat să fie devalizate câteva bănci.

Nu mai deschideam subiectul (pare chiar o crimă de lezmajestate să conteşti ceva la Isărescu), dacă nu îmi atrăgea atenţia cantitatea mare de vorbe pe care le-a aruncat în presă, în ultima lună.

Mai întâi a zis, la un simpo­zion despre tezaurul României, că rezerva de aur a ţării se apropie de 100 de tone, dar că nu vrea el să atingă această cifră, pentru că poartă ghinion. Ultima oară când am avut o asemenea cantitate, au­rul a plecat la ruşi, de unde nu s-a mai întors. Deci aurul din rezerve este o decizie personală a sa. Omul a început să se confunde şi cu aurul, şi cu banii ţării.

Dar asta este numai o obser­vaţie de culoare. Cu câteva zile în urmă, i-a scăpat însă o frază mult mai gravă. Conform spuselor lui Isărescu, clienţii băncilor n-ar trebui să se plângă de clau­zele înrobitoare ale contractelor de credite la bănci, pentru că ei semnează cu mâna lor respectivele documente. Cu alte cuvinte, dacă nu ştiţi să negociaţi cu banca, vă asumaţi riscul. Guvernatorul este într-o gravă eroare.

Contractele de credit în Ro­mânia sunt standardizate. În contracte scrie că banca îşi rezervă dreptul să schimbe oricând do­bânda înca­sată de la clienţi. Fiind un contract standard, clientul nu poate decât adera la contract, nu poate negocia. Deci, dacă nu este de acord, el nu poate lua un împru­mut ipotecar de la nicio bancă din România.

Ciudată poziţie a omului pus în fruntea Băncii Naţionale, printre altele şi pentru a veghea la tratamentul pe care sistemul bancar îl are faţă de clienţii români. Iar băncile, sub protecţia aurei de sfânt a lui Isărescu, jefuiesc clienţii ca-n codru.

Instalat, acum 21 de ani, în biroul de mahon şi hrănit frecvent cu homar în sos rémoulade, la marile reuniuni ale bancherilor mondiali, Isărescu este de mult timp printre nemuritori şi nu mai are treabă cu nespălaţii care cerşesc credite pe la bănci.