PQ-ul, pe un drum fără ieşire?

Partidul Liberal din Québec a confirmat toate sondajele de opinie şi a câştigat alegerile provinciale din 7 aprilie. Cu 70 de deputaţi aleşi, liberalii şi-au asigurat o majoritate confortabilă în Parlament. Surpri­za alegerilor a fost însă scorul foarte prost înregistrat de Partidul Québécois. Cu doar 30 de deputaţi aleşi şi 25% din votul popular, acest partid obţine cel mai mic procent din votul popular de la înfiinţarea sa, cu ex­cep­ţia primului an de existenţă, când a avut 23,06% din voturi. Mai mult, şefa partidului, Pauline Marois, a pierdut în propria sa circumscripţie, un fief PQ-ist, în faţa unei necunoscute candidate libe­ra­le. Cum, până în prezent, PQ nu a reuşit niciodată să revină la putere după un singur mandat liberal, sarcina acestui partid în 2018 se anunţă extrem de grea.

Coaliţia Avenir Québec (CAQ), în ciuda unui start ratat şi a unui procent mai mic de voturi decât în 2012, şi-a crescut numărul de parlamentari de la 19 la 23, iar Québec Solidaire (locul 4) a obţinut un deputat în plus.

Deşi era favorit în sondajele din debutul campaniei, po­pu­laritatea PQ a intrat în picaj după anunţul can­didaturii lui Pierre Karl Péla­deau, patronul unui vast impe­riu mediatic. Pumnul său ridicat şi anunţul că intră în politică pentru suveranitatea provinciei a deplasat dezba­terea electorală într-un discurs pro sau anti-referendum.

Pentru liberali, misiunea a fost uşoară: referendum = probleme. Pentru PQ, însă, misiunea a devenit imposibilă, pentru că a trebuit să explice ce ar face cu toate compentenţele guvernului federal dacă separarea va avea loc. De aici până la gafe drumul a fost scurt.

Discursul referendar a fost elementul emoţional al campaniei, care a motivat alegătorii să iasă la vot. Restul temelor nu şi-au mai găsit ecou nici în presă, nici în mintea oamenilor de rând. Din acest punct de vedere, majoritatea ziariştilor au comparat aces­te alegeri cu un vot pentru opţiunea suveranităţii.

Este acest subiect mort ca tracţiune politică? PQ (ca şi Bloc Québécois) se definesc esenţialmente prin opţiunea lor separatistă. Mai este asta suficient astăzi, într-o epocă a globalizării, în care tinerii fac să vibreze, în engleză, pereţii de la Centre Bell, la unison cu idolii lor din Statele Unite?

Opţiunea suveranistă este supra-reprezentată în televiziu­ne, în mediul artis­­tic, în învăţământ. Agăţaţi la robinetul cu un debit generos de subvenţii, artiştii şi o mare parte din liderii de opinie au uitat un lucru: să mun­cească, adică să fie performanţi. Nefiind performanţi, ei pierd teren. O parte însemnată din drama suveraniştilor este că liderii lor sunt din ce în ce mai nesemnificativi. Degeaba UQAM-ul colcăie de profi gata să-ţi vândă suvernitatea şi în cursurile de analiză matematică, cea mai bună universitate din provincie este McGill. Degeaba o premiezi pe Ginette Reno, cea mai bună muzică a momentului, în Québec, este făcută de Arcade Fire. Festivalul Oshea­ga, la Montréal sau Festivalul de vară de la Québec au scos provincia din etnocentrismul cultural şi au oferit tinerilor alternative la muzica locală. În cinema­togra­fie, filmele produse în Qué­bec reuşesc cu greu să strângă 150.000 de spectactori, deşi unele ar merita mai mult. Ca excepţii, Monsieur Lazhar a avut 350.000 de spectactori, iar Starbuck, aproape 400.000.

A te asocia cu cei mai buni, a-ţi alege idolii dintre vârfuri este parte a naturii umane. În acest moment, miş­carea suveranistă nu are ce modele să ofere tinerilor şi asta poate explica, parţial, lipsa de sprijin din partea acestora pentru formaţiunea suveranistă.

Fără Pauline Marois, în PQ totul se îndreaptă spre înscăunarea lui PKP ca lider. Acesta a început deja să-şi plaseze pionii, noul preşedinte interimar al partidului fiind un apropiat al acestuia. Dar nu de un lider are ne­vo­ie PQ în acest moment, ci de o analiză serioasă a identi­tă­ţii sale, pe care partidul nu pare doritor să o facă. Deocamdată, membrii acestui partid par a înclina spre ideea că viitoarele lupte electorale trebuie să fie date cu asu­marea clară a ideii de suveranitate. Ceasul demografic ticăie şi fiecare an trecut diminuează şi mai mult şansele PQ-ului de a face separarea provinciei de restul Canadei.

Pierre Karl Péladeau va avea o misiune grea în a convinge populaţia că omul providenţial de care are nevoie Québecul este cel care-şi trimite angajaţii în lock-out, cel care externalizează serviciile de instalare a cablului Vidéotron la firme care-şi plătesc angajaţii mai prost (pentru a face el mai mult profit) sau cel care stă cu mâna întinsă ca să obţină de la bugetul contribuabilului un patinoar pentru visele sale de proprietar de echipă de hochei.

Coaliţia Avenir Québec (CAQ), partidul lui François Legault, care nu va fi supus niciunei presiuni în următorii ani, ar putea face PQ-ului viaţa şi mai grea şi ar putea chiar câştiga viitoarele alegeri, dacă liberalii lui Philippe Couillard fac prostii.

Viorel Anghel
Viorel Anghel
Viorel Anghel, absolvent de Filo­sofie, a început să lucreze în pre­să în 1995, la ziarul Ulti­ma oră şi la agenţiile de pre­să Infomedia şi AR Press (Ro­mânia Liberă). A fondat şi condus, din 1999, mediaTRUST România, una dintre cele mai importante firme de monitorizare a presei din ţară. În Canada, din 2004. Pasionat de webdesign şi ascultător de muzică "made in Canada".

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare