Noiembrie e o lună importantă pentru România: pe 2 (poate şi pe 16) noiembrie, românii sunt chemaţi să îşi aleagă omul pe care să dea vina pentru cum vor merge lucrurile în ţară în următorii 5 ani.
Să vedem cine sunt cei care încearcă să intre în istorie, cu şanse (mari, mici sau nule) de a deveni succesorii celui de-al doilea Traian (primul a cucerit Dacia veche, în vreme ce al doilea e contemporan cu lansarea Daciei Sandero). Precizăm că informaţiile noastre nu provin de la serviciile secrete, ci doar din scandalurile oferite, cu largheţe, de presa română. Serviciile secrete au altă treabă: să ne facă să votăm cu oamenii lor.
Victor Ponta (PSD-UNPR-PC)
Procuror de formaţie, primul ministru Victor Viorel Ponta este pregătit să ne procure un nou exod de creiere. Emigraţia românească cam stagnase în ultima vreme, era cazul să se reactiveze. Doctorul Ponta apreciază munca în echipă, mai ales în cazul lucrărilor academice: unii scriu, dânsul semnează. A făcut o pasiune din ameninţarea cu suspendarea preşedintelui (care e mereu vinovat de tot ce merge rău în lume), aşa încât e posibil, din nebăgare de seamă, să ajungă să îşi ceară singur suspendarea. Nu ştim cât e de competent, dar avem informaţii că familia, socrul şi SIE îl iubesc foarte tare, aşadar nu poate fi decât un om de treabă. Dacă Victoraş va deveni şeful statului, România va ajunge iarăşi pe mâna şefului şefului statului (care este Ion Iliescu). Iar şeful lui Ion Iliescu cred că ştiţi cine este. (Nu vă faceţi că nu ştiţi!)
Klaus Iohannis (PNL)
Johannis, şeful liberal de ultimă oră, are, săracul, o grămadă de păcate, care mai de care mai mortal: e neamţ, e protestant şi are 6 case! (Poate nu ştiaţi, dar în campania electorală la români e cool să fii sărac). A fost primar al Sibiului, votat de 85% din românii de acolo (ce trădare!) Are din sângele Angelei Merkel, al lui Martin Luther şi e rudă mai îndepărtată cu BMW-ul, Audi-ul şi Mercedesul.
Ca şi ultimele, nu face mult zgomot, probabil ca să nu îl trezească pe colegul Crin, care se visează încă preşedinte interimar.Va fi oare Palatul Cotroceni a 7-a sa casă?
Călin Popescu Tăriceanu (independent – PLR)
Primul premier liberal de după decembrie 1989, fost prieten cu afaceristul Dinu Patriciu, fost partener de coaliţie cu Traian Băsescu, fost şi actual soţ – ajuns la a cincea ne-vastă. (Om iubitor şi iubit). Actual amic cu PSD şi Victor Ponta, face opoziţie fostului său partid.
Se pare că stă bine cu banii, cel puţin aşa au crezut soţiile sale, cele trecute şi cea prezentă (poate şi cele viitoare?) Ar fi avut mai mare succes dacă ar fi candidat ca emir sau şeic, într-o ţară poligamă. Are şanse la alegeri numai dacă se ajunge în turul 6.
Monica Macovei (independentă)
Şanse mici, zicem noi, dânsa având defectul major (la români) de a fi femeie. Şi a fost şi ministru al Justiţiei, unde a pus mare accent pe combaterea corupţiei, ceea ce iarăşi e un păcat greu de iertat la români. Monica se află la al doilea mandat de eurodeputat. Are 56 de ani, a fost căsătorită cu un procuror. Nu, nu cu Ponta! Şansele dânsei să câştige? Poate într-o încarnare viitoare, dacă o să fie bărbat şi nu în România!
Elena Udrea (Mişcarea Populară)
Deşi se laudă cu mii de proiecte şi “succesuri” realizate ca ministru al Turismului, presa română o asociază cu scandalul Galei Bute de la Bucureşti. Are şanse mici să fie agreată de români, fiind, ca şi Monica, în primul rând femeie şi percepută că fiind prea-protejata lui Traian Băsescu. În plus, e blondă!
Se mişcă… popular. Umblă des în blugi, precum şi în alte ţinute provocatoare. Femeie frumoasă şi poate chiar mai inteligentă decât jumătate dintre candidaţii bărbaţi. (Asta nu e neapărat un compliment, sorry!) Dar preşedinte? Imediat după mandatul Monicăi Macovei.
Kelemen Hunor (UDMR)
Când îţi lansezi candidatura la preşedinţia României la Miercurea Ciuc, e ca şi cum l-ai pune pe Cornel Dinu şef de galerie la Steaua. Kelemen candidează pentru a doua oară la alegerile prezidenţiale, după ce, la cele din 2009, a obţinut un scor de trei şi ceva la sută. Îi urăm numai de bine şi să atingă 4% de data asta.
Szilagy Zsolt (PPMT)
Un alt candidat minoritar. Adică utopic pentru România, în anul 2014. Se mulţumeşte cu puţin, visul său e să ajungă la baraj contra lui Kelemen, pentru finala foarte mică (locurile 11-12). Barajul se va desfăşura pe Nepstadion şi va fi arbitrat de Corneliu Vadim Tudor, aflat în vacanţă la Budapesta.
Dan Diaconescu (PP-DD)
Primul lucru interesant aflat din presa română este că Dan Diaconescu NU este şeful Partidului Dan Diaconescu! Ca să vezi, ce democraţie internă, aproape că ne păcălise! Pe prima pagină a site-ului de internet aflăm că “DD e mai puţin securist decât Dan Voiculescu”. O noutate a limbii române pentru noi ăştia plecaţi din ţară. Şi pe timpul nostru, securiştii aveau grade, dar nu de comparaţie. “Mai puţin securist, mai securist, foarte securist, cel mai securist”. DD ne spune că “Nu ştiţi ce pierdeţi” dacă nu îl votăm. Ba ştim. Nu pierdem nimic.
Teodor Meleşcanu (PDS)
Fost şef al diplomaţiei, neclar dacă a fost ofiţer sub acoperire sau doar un simplu spion. Spărgător al PSD-ului lui Iliescu după 1996, recent şef peste spionii externi, a devenit brusc interesat de funcţia supremă. Din partea cui oare a primit ordin să candideze? Vom afla poate peste 50 ani, la deconspirarea arhivelor. Staţi pe aproape!
William Brânză (PER)
Personaj interesant, numai bun de făcut glume pe seama sa (nu noi, ci presa din România !), combinaţia perfectă de nume de prinţ britanic şi aliment tradiţional românesc. Fost deputat PDL din partea diasporei, gaffeur cu multă experienţă. Nu are în palmares suficiente scandaluri ca să fie băgat în seama de români, şi de aceea, probabil că nu o să facă – scuzaţi expresia – mare brânză la aceste alegeri.
Corneliu Vadim Tudor (PRM)
Personaj para-simpatic, aproape becalian al politicii româneşti (iartă-ne, Gigi). Recordman de prezenţe în cursa prezidenţiala, se ghidează după principiul olimpic “nu contează să câştigi, ci contează să participi”. Are o importantă contribuţie la ridicarea nivelului de trai a zeci de mii de români, care au ales să părăsească ţara după “finala” prezidenţială din anul 2000 – Vadim contra lui Ion Iliescu. Fondator de partid-revistă, a fost pus pe liber de propriul partid. Sperăm să obţină măcar un vot, dacă nu cumva uită sa se prezinte la urne.
Gheorghe Funar – independent
Omul cu sânge tricolor. Fost primar de Cluj, are în palmares mai multe candidaturi la prezidentiale în trecut. Concurează pe acelaşi culoar politic naţionalist cu amicul Vadim. E ca şi cum Chevrolet ar concura cu Pontiac. (ceea ce s-a şi întâmplat în trecut şi a dus la crizele financiare ale GM-ului în 2008). Cu ocazia acestor alegeri, visează la reunificarea românilor. În privinţa aceasta, are dreptate. Românii vor fi uniţi, ne-votându-l. În unanimitate.
Constantin Rotaru şi Mirel Mircea Amariţei
Scuzele noastre, dar cine sunt dumnealor? Nu tu amante, nu istoric dubios, nu fraude, nu bani spălaţi, nu corupţie, nu puşcărie?? Sau cel puţin, nu destul ca să ocupi atenţia presei. Ce e cu oamenii ăştia? Poate că sunt baieţi buni, dar cum îndrăznesc dânşii să se prezinte în faţa românilor fără cazier sau scandal major la activ? Ce şansă ai în România fără aşa ceva? Oamenii aştia au greşit probabil ţara!
***Aceştia sunt jucătorii. Dar arbitrul? Traian Băsescu nu stă nici el degeaba, ci mai scoate din buzunar câte un cartonaş galben, pe care îl arată unuia şi altuia, poate va reuşi să influenţeze scorul final.
Dar de noi, “spectatorii” cui îi pasă cu adevărat? Nu aveţi senzaţia de meci aranjat? Nu vi se pare că jocurile se fac peste capul nostru? La Cupa Mondială, când ai noştri nu se califică, obişnuim să ţinem cu alte echipe. Unii ţin cu Italia, alţii cu Brazilia. Urmând modelul, ce-ar fi să ţinem cu… Germania? {ştia au mereu şanse să câştige – şi te simţi bine să ţii cu învingătorul, nu? Să dăm o şansă neamţului, deci! Am avea două avantaje. Primul: tipul, nefiind român, chiar are şanse să facă treabă. Al doilea: dacă totuşi iese prost, măcar putem să dăm vina pe un străin. Că tot străinii ne conduc oricum, fie acoperiţi, fie nu. Votare uşoară, să vă SIE cu noroc!
