Cum s-au văzut alegerile de la Montréal – Cronica unei minuni neanunţate –

România şi-a ales un nou preşedinte, iar românii plecaţi pe alte meleaguri au stat cu orele la coadă pentru a vota. Montréalul nu a făcut excepţie. Votul a fost o formă de protest faţă de dispreţul arătat de aleşii statului român, care şi-au bătut joc, încă o dată, de cetăţenii “de afară”. Dovada că votul a fost o formă de protest o reprezintă cozile, care au rămas aceleaşi, chiar şi după ce oamenii au aflat că Iohannis a câştigat. Vă prezentăm mai jos cum s-au văzut alegerile din mijlocul mulţimii şi al orelor petrecute în frig. (P.R.)

[pullquote]

Încolăcită în jurul clădirii, coa­da din faţa Consulatului pare, de departe, o coadă de dragon adormit. Aburii răsuflărilor se topesc în aroma de cafea sau ciocolată caldă din paha­rele de carton. Este ger şi cei de afară sorb din ochi uşile de sticlă de la intrare, care se deschid uneori pentru a primi câţiva fericiţi în lumina şi căldura dinăuntru. Noi, cei care suntem încă departe de ele, preferăm să le ignorăm. Suntem liniştiţi, ieşim din rând doar uneori, pentru a face poze.

Trecătorii se opresc să ne în­trebe ce se întâmplă. Au un zâmbet incredul când le spunem că stăm ca să vo­tăm un preşedinte pentru ţara noastră de departe. “Să le spunem mai bine că stăm la coadă la lapte”, propune un domn hâtru. O explozie de râsete îl încurajează să continue. Râdem, de altfel, cu orice ocazie şi din nimic, ca nişte liceeni puşi pe şotii.

Suntem toţi mai buni şi mai frumoşi, transfor­maţi de entuziasm, ca în zilele de demult ale Revoluţiei. Nu ne îndoim că ne aflăm acolo pentru o cauză dreaptă şi suntem gata să mergem până în pânzele albe.

Cuvintele ne trădează “origi­nea” şi ascultăm cu plăcere şi vorba domoală, ardelenească şi “avalanşa” oltenească şi dulcele accent moldo­venesc (Banatul, evident, e fruncea!). Nepricepând nimic, dar molipsiţi de bucuria generală, copiii mici îşi fac de lucru cu ce găsesc la îndemână: vreo jucărie adusă de acasă sau propriile mă­nuşi. Odată uşa trecută, căldura di­nă­untru ne prinde în braţe. Ne dezmor­ţim cu veselia celor care au reuşit să treacă hopul cel mare. De-acum în­-­colo, totul e mai uşor, chit că înaintea noastră se înşiră încă ore bune de aştep­tare. Coada e, de data asta, diformă, pe mai multe rânduri şi uneori ne înşelăm în privinţa “direcţiei”.

Din când în când, se formează grupuri ca la rugby: cineva conectat la internet oferă veşti proaspete din România. Ascultăm toţi cu sufletul la gură. Apoi dezbatem, glumim, ne facem curaj. Avansăm. Când aflăm că Iohannis a câştigat, strigătele noastre de triumf dau bătăi de inimă pazni­cului quebechez de la intrare.

După ce ne trece entuziasmul, devenim suspicioşi: dar dacă e doar un zvon lansat ca să ne facă să ple­căm acasă? Nu se mişcă nimeni de pe poziţii. Ajunşi, în sfârşit, în camera de votare, primim micile ştampile făcătoare de minuni.  Când plecăm, ne salutăm cu toţi, cu drag. Un lucru e cert: nu ne vom mai vedea poate niciodată, dar rămânem prieteni. (S. Plopeanu)

[/pullquote]Sâmbătă, 15 noiembrie, dimineaţa, la Montréal

Mâine sunt alegeri în România. Nervozitatea e ma­re. Acum 27 ani, la Braşov începuse o revoltă contra lui Ceau­şescu. Acum două săptămâni, Ponta a avut 40% din voturi, iar Iohannis 30%. În zilele următoare, Ponta a promis funcţii şi pomeni la toţi, doar să fie sigur de victorie. Sondajele îl dau pe Ponta în avantaj cu 55%. În ţară, oamenii care doreau schimbarea sunt descurajaţi. Tristeţe şi derută. Sunt resem­naţi, nu vor să meargă la vot. Mă enervez şi strig la ei “noi, ăştia din afară, stăm 10 ore la coadă, şi voi nu vă duceţi la colţul străzii pentru 10 minute?”. Cu jumate de gură, mi se promite că “da, o să mergem”.

Sâmbătă seară, Montréal

Pe Facebook e agitaţie mare. Românii din afară sunt agitaţi. Trebuie mers la vot, dar mai mult decât atât, trebuie convinşi cei din ţară să iasă. Oamenii se angajează să sune acasă, să trimită emailuri. Apar glume: “Santa Klaus is coming to­night”; în România are loc operaţia de “depontaminare”; ne încurajăm spunând că Ponta suferă de Klaustrofobie. Însă, cu excepţia puţinilor optimişti, lumea încă nu crede că miracolul e posibil.

Sâmbătă spre duminică, Montréal

În Noua Zeelandă, Iohannis a deschis scorul. Condu­cem cu 1-0! Ne încurajăm, deşi ştim că mai e mult de recuperat. În Europa de Vest e dimineaţă, lu­mea s-a aşezat la coadă. În aer pluteşte o energie pozitivă. Nu am mai trăit aşa ceva de la revoluţia din decembrie 1989.

Duminică dimineaţă, Montréal

La consulat se face coadă. Mai întâi se umple holul de jos. Apoi coada iese şi afară. Afară e urât, e frig şi fulgu­ieş­te. Ne vedem cu oameni cu care nu ne-am mai văzut de mult. Suntem calmi, disciplinaţi. Dar hotărâţi. Mai sunăm acasă, mai sunăm şi pe cei din Montréal care erau inde­cişi să iasă. Unii încă mai fac calcule şi se întreabă dacă are sens să vină.

Duminică după amiază, Montréal

Suntem lipiţi de computere şi televizoare, mai ales pe Facebook şi pe ziarele româneşti. Se apropie ora pri­me­lor sondaje în România. Cei de la Antena 3 fac spume, anunţă că e posibil că “băsiştii” să le “fure iar voturile”. Sunt lan­sa­te zvonuri ordinare: în diaspora se plimbă autobuze cu “băsişti”, care votează din secţie în secţie… De parcă diaspora e un sătuc, unde poţi să te plimbi de la Calgary la Montréal sau de la Madrid la Barcelona cu maşina. Suntem acuzaţi că stăm la coadă de mai multe ori. Îmi dau seama acum ce mult au intoxicat >antenele” populaţia în ultimii ani. Teodor Meleşcanu îşi permite să fie un pic ironic, recomandând celor ce aşteaptă la Paris să plece la Nancy să voteze, că mai pot vedea şi nişte muzee în plus.

Duminică, ora 2 pm, Montréal

Apar primele exit poll-uri! Trei sondaje sunt pro-Iohannis, două pro-Ponta, dar scorul pare a fi foarte strâns! Simţim că victoria e “a noastră”, dar încă nu e gata. Klaus Iohannis a apărut la TV şi declară că e în­cre­zător că va câştiga, dar să nu ne entuziasmam prematur. Ponta nu apare, îl trimite pe Dragnea. Acesta pare îngrijorat.

Duminică, ora 4:30 pm, Montréal

În ţară apar mişcări de protest; oamenii ies în stradă, solidari cu românii din afară, care stau ore în şir să poată vota. Victor Ponta apare la TV şi îşi recunoaşte înfrân­gerea! Nu ne vine să credem încă. Apar îndemnuri pe Facebook – nu vă lăsaţi, continuaţi să staţi la vot, trebuie să fim siguri!

Duminică noaptea, târziu, Montréal

Încep să apară numărătorile oficiale. Iohannis se prefigurează câştigător, cu scor zdrobitor: 54,4 la 45,5%. De la 10% avans pentru Ponta în primul tur, la 9% pentru Iohannis! Normalitatea a învins, cel puţin aşa pare. Des­chidem şampania! Ce părea imposibil ieri s-a întâmplat azi!

Epilog: luni, 17 noiembrie şi după aceea

Apar primele efecte ale instaurariii normalităţii. Car­men Iohannis merge la serviciu luni dimineaţă! Apar detalii despre viaţa noului preşedinte, care e, de fapt, un om normal. Se pare că românii sunt încă total surprinşi de asta, după 25 de ani. Mai mult de frică, parlamentarii resping legea graţierii, care pregătea eliberarea multor “penali” de partid. Apar ecouri pozitive din afară. Dar şi frustrări ale pierzătorilor: Să vină diaspora aia acasă, să îşi ia ţara înapoi!”. De parcă am plecat vreunul de bine….

Dar partida nu s-a terminat. Noul preşedinte are de gestionat acum propriii “suporteri” – reali sau falşi. Căci în România, după război, mulţi viteji se arată! Mai nou, toţi spun că au votat cu Iohannis. Chiar unii PSD-işti. Nu m-aş mira ca şi Ponta să spună, la un moment dat, că el a fost agent electoral acoperit al lui Klaus…

Liberalii îşi umflă şi ei “PNL”, cum că românii i-au ales de fapt pe ei, şi vor acum să ajungă imediat la guver­nare. În jurul noului preşedinte se adună deja fripturiştii, gata să pupe mâna pe care au muşcat-o până acum.

Dar să rămânem optimişti. După 25 ani, românii din ţară şi din străinătate, au fost capabili să aleagă un om integru, de altă etnie şi de altă religie, prin vot direct. Asta arată că am trăit într-adevăr o nouă revoluţie. Una care ne-a trezit parcă şi nouă, celor plecaţi afară, un nou dor de România şi o sete de implicare. Să fie într-un ceas bun! (Gabriel Purcăruş)