“Căpșunarii” și revoluția normalității

În martie 2015 vom aniversa 70 ani de când Ro­mânia a intrat în sfera de influență a comunismului. Probabil că cei născuți și educați după 1989 nu vor realiza niciodată cu adevărat ce au trăit părinții și bunicii lor. De la instalarea primului guvern Petru Groza, impus cu forța de sovietici, am avut mai întâi parte de 45 ani de comunism total, cu tot ce putea fi mai rău: epurări politice, exterminarea, încarcerarea sau re-educarea tuturor celor suspecți că ar fi “contra” progresului – oameni de afaceri, politicieni, intelec­-tuali, preoți și pastori sau simpli credincioși, militari formați în armata regală, țărani sau muncitori industriali, minorități etnice, sau pur și simplu oameni cu atitudine cetățeanească. Românii au avut parte de în­chi­sori, de procese înscenate, de analfabeți făcuți peste noapte ingineri, ofițeri sau politicieni numai pe simplul criteriu al devotamentului total față de partidul comunist. Societatea a fost infestată de politruci, de lingușitori, de informatori care, alături de Partidul Comunist, au preluat nu numai controlul țării, dar au și deformat conștiințele oamenilor, au instaurat dictatura fricii și a neîncrederii. Preoți sau pastori au colaborat cu securitatea, devenind instrumente de control ale populației, în loc de canale ale harului divin; învățători și profesori au fost folosiți pentru propaganda pro-comunistă și anti-capitalistă. Ziariștii, poeții, scriitorii au fost promovați pe aceleași criterii: lingușeală și obediență politică față de regim. Românii au avut parte de spălare pe creier și, treptat, am ajuns să numim anormalul normalitate.

Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, unde revoltele spontane de masă sau mișcările pro-democratice organizate au apărut cu mult înainte de 1989, în România dizidențele au fost izolate și ne­struc­turate. Așa se face că revoluția din decembrie 1989 ne-a luat practic pe nepregătite. De foame sau de indignare, spontan sau stimulați de “perestroika” din URSS – generația din ‘89 care s-a ridicat contra regimului s-a trezit, după fuga lui Ceaușescu, în fața faimosului “vid de putere” invocat așa de des de Ion Iliescu. Cu alte cuvinte, habar nu aveam ce să facem de acum încolo.

În absența unei populații educate în spirit democratic sau capitalist, “tovarășii” rebotezati fesenisti au “emanat” și au preluat puterea, invocând “experiența politică”. Consecința? Au urmat încă 25 de ani de bâlbâială, de corupție, de promovarea nepotismului, a falselor valori, a iresponsabilității numite pompos “imunitate”. Hoții, derbedeii, bișnițarii, tupeistii – și nu numai foștii comuniști sau securiști – au pus mâna pe puterea economică și politică, și-au bătut joc de cre­du­litatea populației, au ignorat legile sau și-au făcut legi bune numai pentru ei. În România puterea a fost preluată de grupuri de interese trans-partinice.  Să fim corecți și să recunoaștem că nu doar PSD a fost parti­dul corupților, ci cam toți cei care au trecut pe la pute­re, fie și doar ca partide de coaliție. Nici UDMR, nici PNL sau PDL nu fac parte din grupul “fecioare ino­cente”. Populația a pierdut treptat gustul pentru politică. De la participări de vot de peste 80% în anii ‘90, s-a ajuns la un modest 40-45%. A urmat jaful economic, dezamăgirea și sărăcirea în țară, cât și exodul mili­oanelor de tineri care au căutat fericirea sau pros­pe­ritatea în afara țării.

În aceste condiții, de unde ar fi putut să apară salvarea României? Cine ar fi putut să poarte și să răspândească “virusul” normalității? O primă șansă de a ieși din balcanism a fost intrarea României în UE și NATO. Un șut în fund, un pas înainte, însa venit din afară. Dar, înăuntru, mentalitatea becaliană rămăsese pe loc. Deși membră UE, politica și afacerile se făceau la fel că înainte: șpăgi, trafic de influență, cumetrii, aranjamente în culise, găinării, la adăpostul unei justiții controlate politic. E drept că, în urma presiunii  europene și a atitudinii ferme a președintelui Băsescu, au început să mai cadă niște capete și să ajungă în pușcarie oameni despre care toată lumea știa că sunt corupți, mai puțin judecătorii. Semnalul a fost bun, dar punerea în practică a fost lentă, iar faptul că nu toate partidele politice erau vizate în aceeași măsură, a făcut că eforturile DNA de a pune țara pe roate să pară și ele doar “răzbunari politice”.

Cine putea atunci să mai aducă schimbarea profundă în România? Cine mai știa cum arată o societate cât de cât normală? Cei născuți înainte de 1930, poate? Dar câți oameni, din acele timpuri, mai trăiesc azi?

Iată că alegerile din noiembrie 2014 ne-au oferit un răspuns neașteptat. Și nu mă refer aici la Klaus Iohannis, care rămâne să demonstreze că a înțeles me­sajul alegătorilor, căci și dânsul ar fi putut rămâne un ilustru anomim după aceste alegeri, dacă nu ar fi fost valul de revoltă inițiat, să o zicem drept, de românii din afara țării. Tocmai ei, frații și surorile celor căzuți în Revoluție, cei plecați afară pentru o viață mai bună, numiți în derâdere “căpșunari”. Plecați în Europa de Vest, în America de Nord sau în Australia, au fost expuși automat la alte modele de societate. Au muncit și au făcut bani, fără să fure sau să mintă. Și-au construit case și și-au cumpărat mașini modeste, din necesitate, nu ca să se dea mari la vecini. Au învățat să prețuiască munca cinstită și să respecte legea. Au învățat să își pună centurile de siguranță și să stea la stop, nu de ochii poliției, ci pentru că așa e bine. Să își facă decla­rațiile de impozit cinstit. Să aibă inițiativă econo­mică. Să riște. Să se implice. Să își trimită copiii la școli bu­ne, unde se pot afirma fără să dea săpun, cafea, sau plicuri la profesori sau directori. Să meargă la doctor și la spital fără șpagă, și să fie totuși tratați corect. Să asiste la o viață politică imperfectă, desigur, în acele țări de adopție, în care totuși politicienii nu se înjură, nu jignesc populația, iar dacă fac prostii plătesc cu postul sau cu libertatea. Unde funcționarii publici nu sunt arendașii de moșie, ci oameni serioși, respectuoși, conștienți că sunt plătiți din banii publici.

“Căpșunarii” au trimis acasă bani la copii, părinți, bunici, rude. Și, odată cu plicurile cu bani, au mai trimis ceva: mireasma normalității. Au reușit să-i influențeze și pe cei din țară, povestindu-le cum era “afară”. Sigur, pentru o vreme “căpșunarii” nu au fost crezuți. “Fugi de-acilea, vorbești prostii, știm noi mai bine” auzeau uneori de la cei rămăși acasă. Sau:”dacă o duceți așa de bine, de ce nu aveți Mertzan ca maneliștii noștri?” Totuși, influența lor a început să dea roade. Și, la 16 noiembrie 2014, s-a văzut că nu mai pot fi ignorați. Valul de revoltă pornit în 2 noiembrie, când s-au văzut umiliți să stea zece ore la coadă ca să poată vota, fiind batjocoriți de propriul lor guvern, a ajuns și la cei din țară. Telefoanele date în țară, gru­pu­rile Facebook formate spontan, e-mail-urile cu apel la normalitate și implicare au avut, în fine, ecoul dorit în România, și i-au trezit și pe cei ce-și pierduseră interesul pentru politică. Căci în turul doi au votat 65% din români, anormal de mult pentru o țară anormală. Klaus Iohannis, un om normal, fără gardă de corp, fără fițe de șmecher, s-a acordat perfect undei de normalitate inițiată de “căpșunari”. Contrar lui Victor Ponta, care s-a tocmit cu toți și toate pentru a obține voturi în turul doi, Klaus nu a negociat cu nimeni nimic, ci doar a fost el însuși. Și a preluat energia pornită de afară, răsturnând toate pronosticurile.

Dar îndrăznesc să spun că acest vot de la 16 noiembrie nu este încă suficient pentru transformarea României, ci este doar un prim început. Energia “ple­caților” a fost suficientă pentru a instala un președinte. Cred însa că pentru o transformare profundă, România ar avea nevoie de a se contamina total cu virusul normalității. Pentru aceasta ar fi mare nevoie nu doar de  energia “plecaților”, ci și de cea a “întorșilor acasă”. Numai astfel vom putea spune, cu adevărat, că “ne-am luat țara inapoi”. Este oare timpul marii întoarceri?