Comitetul olimpic canadian a inaugurat, pe 9 iulie, „Maison olympique canadienne” la Montreal. Cercurile olimpice au fost instalate în permanență pe clădire (o pre-mieră mondială) dar vedeta acestui eveniment a fost Nadia Comăneci, gimnasta care a obținut prima notă de 10 din istoria acestui sport la Olimpiada de la Montreal, din 1976. Prezenţa la Montreal a Nadiei Comăneci dar și a altor personalități olimpice cum ar fi președintele Comitetului Internațional Olimpic, Thomas Bach, patinatoarea Joannie Rochette, surorile Dufour-Lapointe sau hocheista Kim St-Pierre a animat televiziunile dar și publicul care a luat cu asalt Casa Olimpică situată la numărul 500, bulevardul René-Lévesque Ouest. Printre ei, numeroși români.
„Eram încă prea mică (14 ani, n.n.) ca să înțeleg ce se întâmpla atunci. Acum, când privesc imaginile video, nu-mi vine să cred că eu am fost fetița care a făcut asta. Au trecut deja 39 de ani de atunci. Sunt foarte surprinsă că lumea încă își amintește”, a declarat Nadia Comăneci într-un interviu difuzat la postul de televiziune RDI. (P.R.)
Scurte impresii în urma Nadiei
Prezența Nadiei Comăneci la Montreal în luna iulie a reconfirmat, ca și în aprilie, cu prilejul Fed Cup (Canada-România 2-3), faptul că românii dau semne de viață în metropola francofonă a Americii de Nord. Asta ar fi vestea bună.
Vestea mai puţin îmbucurătoare este aceea că nu reuşim încă să ne organizăm aşa cum ar trebui. Cine a trecut în seara zilei de joi, 9 iulie, prin faţa imobilului cu numărul 500 de pe bulevardul René-Lévesque Vest (Casa Olimpică inaugurată în prezenţa gloriilor sportului canadian) a putut vedea şi steaguri româneşti, tricouri, şepci sau brasarde în culorile noastre naţionale. Românii au ieşit în stradă pentru a o saluta pe regina Olimpiadei din 1976 şi, eventual, pentru a obţine un autograf din partea vedetei incontestabile a Zilei Excelenţei Olimpice canadiene, Nadia Comăneci.
Majoritatea dintre ei nu au reuşit din cauza proastei organizări a evenimentului (întârzieri în program, îmbulzeală etc.), dar şi a lipsei de coeziune a comunităţii româneşti.
Te-ai fi aşteptat ca la un asemenea eveniment reprezentanţii vreunei asociaţii sau fundaţii care-şi pune în titulatură adjectivul „Română” să se ocupe din vreme pentru a o aduce pe Nadia, fie şi pentru o jumătate de oră, în mijlocul conaţionalilor ei stabiliţi în această parte a lumii.
În schimb, găsesc impresionant ataşamentul pe care canadienii francofoni l-au arătat campioanei din 1976 şi mărturisirile despre impactul performanţelor micuţei românce asupra cursului vieţii lor. O doamnă care m-a întrebat dacă am reuşit să-i fac vreo fotografie Nadiei, mi-a spus, cu lacrimi în ochi, că de fiecare dată când i-a fost greu s-a gândit la sacrificiile şi determinarea reginei Olimpiadei de acum patru decenii. În astfel de momente poţi înţelege cum sportul schimbă destine, cum exemplul personal al unei persoane cu notorietate planetară influenţează generaţii.
Nu poţi să nu te întrebi, văzând valul de simpatie care a purtat-o pe Nadia pe străzile Montréalului, dacă prezenţa ei pe bulevardele Bucureştilor, ale Clujului sau ale Iaşilor ar revărsa aceleaşi sentimente din inimile spectatorilor sau ale simplilor trecători.
