Pe 13 septembrie 1950 pugilistul francez Laurent Dauthuile îl întâlnește la Detroit pe Jake LaMotta.Americanul este deținătorul centurii cu diamante la categoria mijlocie iar francezul este challenger-ul. Dauthuile a muncit ca un rob să ajungă să se bată pentru titlul mondial și iată marele meci al vieții a sosit.
Pe parcursul a aproape 15 reprize, francezul l-a demolat pe marele LaMotta sub privirile stupefiate ale spectatorilor care așteptau verdictul dealtfel previzibil. Chircit de pumnii primiți cu nemiluita Jake ridică privirea și pune într-un singur pumn toată speranța lui. Mai erau doar 13 secunde din meci. Pumnul lovește bărbia francezului care cade. Arbitrul numără, antrenorul lui strigă disperat. Ridica-te și ai câștigat meciul! Dar pe Laurent nu-l mai țin picioarele. Dacă se ridica era noul campion al lumii.
Dauthuile a mai încercat încă trei ani să ajungă să joace pentru titlul mondial și n-a mai reușit. Doar 13 secunde l-au despărțit de fericire. Povestea nu se oprește aici. Ruinat financiar el este angajat de o trupă de circ unde își mimează propria înfrângere din meciul cu LaMotta. Ce cruzime să-ți câștigi pâinea interpretând cele mai negre 13 secunde din viața ta !
Mi-am amintit de această poveste (pe care am citit-o acum 30 de ani într-o carte magnifică scrisă de Petre Hent și Paul Ochialbi) văzând setul al treilea din meciul Agnieska Radwanska-Anna-Lena Friedsam, în turul 4 de la Australian Open.
Poloneza( nr 4 mondial) conducea cu 2-0 iar necunoscuta Anna-Lena (82) începe un tur de forță incredibil. Lovește din toate pozițiile și ajunge la 5-2 și servicul pentru meci. Se relaxează prematur. Agnieska revine și se face 5-4. Anna-Lena are 30-15 și o minge ușoară aproape de fileu. În loc să lovească în cross decisiv alege să împingă mingea în față unde se afla adversara. Poloneza doar pune rachetă disperat și mingea sare în celălalt teren. Este 30-30 în loc de 40-15 și două mingi de meci.
Anna-Lena este cuprinsă brusc de crampe și abia poate mișca. Antrenorul ei este împietrit. Deznodământul este ușor de intuit. Friedsam plânge continuu. Nu știm cât pentru crampe, cât de ciudă. Meciul se termină. Față nemțoaicei pare descompusă. Întreagă tragedie a lumii este gravată pe fața ei.
A fost atât de aproape de victoria carierei. La 2 mingi, aproape ca și Laurent în urmă cu 66 de ani. Să sperăm însă că Anna-Lena va trece de acest șoc și nu va avea soarta francezului.
Am făcut o lungă acoladă să ajung la Simona Halep
Nu mă pricep la box dar sunt foarte aproape de tenis. M-am pregătit de zeci de ori să scriu despre Simona dar tot timpul am renunțat. Mi se părea că nu am explicația în privirea oscilațiilor incredibile din jocul Simonei. De la finală la Rolland Garros la eliminarea din primul tur la Melbourne Nici acum nu sunt sigur, dar încerc o explicație.
Cred că nu există un alt sport în care capul să dicteze forța și precizia într-o asemenea măsură ca în tenis. Simona este o curiozitate, aproape o dualitate în același corp. A urcat pe locul doi mondial în primul rând datorită puterii ei incredibile de a se bate.
Și totuși sunt multe momente când se pierde, în fața oricui. Când Djokovic pășește pe teren, el este conștient că scrie pe el numărul unu mondial și că, orice s-ar întâmpla, va câștiga meciul.
Simona nu are această certitudine iar Darren Cahill, un incredibil antrenor, nu a apucat să i-o imprime.
Când simte că lucrurile nu merg cum trebuie, Halep se încăpățânează să joace aceeași placă. Încearcă să lovească decisiv. Cei care joacă tenis știu că există zile și zile. Câteodată totul intră și este simplu. Alteori punctul pe i nu vine. Ce facem. Cea mai simplă metodă în tenis este jocul în așteptare, încercarea de a face basic-ul, adică punerea mingii în teren, fără artificii. În acest timp capul calculează schimbarea strategiei. Dacă adversara este prea bună la mingiile plate, de exemplu, încercam să jucăm mai înalt.
Simona pare că nu este capabilă să schimbe nimic din mers și se îndreaptă spre înfrângere, fără a încerca altceva. Are nevoie de un duș rece pe care antrenorul poate să i-l dea, dar nu la partide de grand-slam, unde coachingul în teren nu este admis.
Nu este un capăt de țară că Simona a fost eliminată de chinezoaica de pe locul 133, este doar îngrijorător modul în care pierde.
Când nu-i merge bine, în Simona se instalează cel mai perfid virus al unui jucător de tenis: frica. Din frică mingiile ori nu mai au profunzimea competitivă, ori zboară peste baseline. Racheta devine moale în mână și mingiile ușoare devin chinuitoare.
Într-o altă ordine de idei a devenit o axiomă că Simona este o jucătoare de defensivă care poate returna cu o minge mai mult decât adversara. Dar ce-ar fi dacă ar deveni o jucătoare de atac. În tenis, cel care dictează ritmul are și ascendentul moral.
Nimeni cu capul pe umeri nu poate contesta performanțele mari ale Simonei de pe teren. Problema este că ea și-a dat și ne-a dat speranța că va fi numărul unu și va câștiga turnee de grand-slam.
Este o ștachetă înaltă și visul nu i-l poate lua nimeni. Iar noi visam odată cu ea.
După ce a anunțat că va participa la turneele din golf și la Cupa FED împotrivă Cehiei, Halep renunță la tot și merge la operație de deviație de sept. Numai ea și staff-ul ei știu cei mai bine. Nu avem toate elementele. Ce simt este că Simona se află într-un moment de răscruce al carierei sale. Faptul că Cahill a acceptat s-o antreneze înseamnă c-o vede capabilă să ridice un trofeu de grand-slam deasupra capului. Mai este nevoie ca și ea însăși să creadă.
De multe ori, cum am văzut mai sus cu Laurent, Anna-Lena – și mai sunt multe exemple -, în sport-ca și în viață, câteva secunde, un lat de rachetă, o bună decizie sau una proastă, pot face o mare diferență. Norocul și ghinionul sunt fețele opuse ale aceleiași monede. Depinde cum pică!
