În romanul Anna Karenina al lui Lev Tolstoi există un episod interesant despre natura contradictorie a atașamentului pentru viața rurală, văzută din interior și din afară. Personajul Serghei Ivanovici Koznâșev, nobil, instruit și cu preocupări literare, își vizitează fratele, Konstantin Dmitri Levin, moșier, la proprietatea sa de la țară, pentru o scurtă vacanță.
Pentru Koznâșev, satul și în general viața la țară sunt alternative pozitive ale orașului și vieții citadine viciate și false. Țăranii (mujicii) sunt ființe fermecătoare și au totdeauna dreptate. Ei sunt cu adevărat poporul despre care consideră că „se deosebește de lumea mondenă” pe care n-o agreează. Koznâșev este un observator fin și sensibil al naturii, iubește liniștea, tihna, simplitatea din jurul lui, preconizează luminarea poporului, dorește ca mujicii să învețe carte în școli înființate în satele lor, să aibă acces la îngrijiri medicale în dispensare rurale, să li se construiască poduri peste râuri iar satele să fie legate între ele de drumuri bine întreținute.
La tot acest militantism în favoarea mujicilor, Levin opune o concepție conservatoare. El găsește că mujicii au calități incontestabile (vigoare, blândețe, spirit de dreptate) dar și că au defectele lor la fel de categorice: „Îl exasperau nepăsarea, lipsa de disciplină, darul beției și năravul lor de a minți”. I se pare că cel mai bun lucru este statu quo-ul, că instituțiile politice înființate pentru dezbaterea problemelor lor (zemstvele adică forme de autoguveranre locală, înființate în 1864) sunt inutile și risipesc banii publici, că nu e nevoie de nici o ameliorare a asistenței medicale, că școlile fac mai mult rău decât bine, că ameliorarea drumurilor și construirea de poduri nu sunt importante.
Dar în timp ce Koznâșev, nobilul cu idei luminate, detestă munca fizică și trăiește la țară într-un dolce farniente permanent, indiferent la activitatea din jurul lui, Levin muncește, cel puțin ocazional, cot la cot cu mujicii lui, împarte cu ei duritatea muncii, le iubește vitalitea sufletească și optimismul. Un moment chiar ar vrea să fie ca ei căci îi invidiază pentru echilibrul și fericirea simplă care lui i se par inaccesibile. Disprețuiește activitatea orășenilor, i se pare o simplă pierdere de timp, o birocrație imensă și inutilă fiindcă nu produce nimic spre deosebire de munca mujicilor și a lui însuși.
Într-un plan superior, dincolo de limitele romanului, prin simplă asociație de idei, Koznâșev și Levin pot fi văzuți ca două simboluri ale unor forme de naționalism. Naționalismul din interior (Levin) și cel din din afară (Koznâșev).
Se întâmplă ca în naționalismul interior problemele să fie înfruntate cu mijloacele aflate la dispoziție, ca soluțiile de progres venite din afară să nu fie acceptate cu ușurință și ca inerția socială să fie considerată drept o garanție de funcționare stabilă s sistemului, chiar dacă în condiții dificile. Dragostea de țară (patriotismul) pentru un naționalist interior este un sentiment trăit cu toate contradicțiile inerente unui contact permanent și uneori frustrant cu realitatea. El este conștient de limitele pe care nu le poate nici accepta dar nici depăși și din acest motiv sensibilitatea sa naționalistă este supusă unei presiuni insidioase din exterior care-i stimulează, de la caz la caz, intoleranța față de nou, mimetismul sau culpabilitatea. Naționalistul interior, aidoma lui Levin, este incomodat de ideile care-i pun certitudinile la încercare.
Dinspre partea cealaltă, dinspre naționalismul exterior, realitatea problemelor este vizibilă într-o lumină mai clară deși de la o depărtare care le ascunde dificultățile. Motorul lui psihologic este idealizarea. Soluțiile sunt raționale și bine întemeiate logic și teoretic, dar aplicabilitatea lor se dovedește incertă. În general, atașamentul este mai sentimental și mai patetic fiindcă nu doar dificultățile problemelor se estompează, ci și nuanțele care ar schimba, în bine sau în rău, structura imaginară. Comunitatea națională îndepărtată pare aidoma unui corp deficient a cărui ameliorare poate fi obținută printr-o evoluție controlată, complexă dar lineară, fără ocolișuri și rătăciri. E suficient să se aplice un pachet de reforme potrivite pentru ca totul să se schimbe repede în bine.
Să ne amintim de exemplu, de anii 90 din secolul trecut când soluțiile clare și neechivoce, pentru o idealizată renaștere economică rapidă a României, de curând ieșită din comunism, veneau cu zecile din diaspora românească, așadar a naționaliștilor din exterior. Și pe care naționaliștii din interior le ignorau sau le considerau inadecvate. Să ne gândim la diasporele altor popoare pentru care problemele din țările lor de origine se pot rezolva printr-o modernizare occidentală, dar, din nefericire, dificil dacă nu chiar imposibil de realizat și uneori de acceptat de cei rămași pe loc. Unele diaspore din țările arabe sau din fosta URSS se află în situația asta.
În roman, Levin sfârșește prin a înțelege că raporturile sale cu mujicii nu sunt atât de simple pe cât credea el și nici că problemele pot fi eludate respingând soluțiile de ameliorare a vieții și nivelului lor cultural. Dar e prea complicat să le aplice. „Gospodăria pe care o conducea nu numai că nu-l mai interesa, ci îl și dezgusta și nu se mai putea ocupa de ea./…/ Chiar a doua zi, după ce încredință logofătului toată gospodăria de care se dezgustase, Levin plecă într-un județ depărtat, la un prieten al său, Sviajski, în apropierea moșiei căruia, erau niște bălți minunate cu becaține.”
În planul nostru îndepărtat se cheammă că a emigrat.
