Realpolitik rusesc

Federația Rusă a șocat și înspăimântat Europa în 2014 prin readucerea spectrului războiului pe acest continent, sentiment pe care europenii nu l-au mai avut din 1945. Nici măcar campania NATO din Serbia în 1999 nu a creat panica generalizată creată de alipirea Crimeii la Federația Rusă.

Însă acțiunile rusești par mai mult a fi reacții la evenimente, nu un plan premeditat. Încă de la început, Federația Rusă nu a dorit intervenție directă în Ucraina, ci una voalată, prin mijloacele ei preferate: presiuni și șantaje economice, corupere a elitelor politice și propagandă pro-rusă, cât și conflicte înghețate.

În 1991 Uniunea Sovietică se destrăma, sistemul internațional bipolar denumit în mod simbolic “Războiul Rece” fiind astfel demantelat. Acest moment de cotitură a declanșat un nou sistem internațional unipolar, în care hegemonia era deținută de Statele Unite ale Americii. Acesta este momentul instaurării așa-numitei Pax Americana, un climat complex, caracterizat de un nivel mereu crescând al comențului internațional, pe fondul unei dominații economico-militare a Occidentului, în special a SUA.

Însă pentru Federația Rusă, succesoarea fostei Uniuni Sovietice, decada imediat următoare destrămării “Imperiului” a fost o periodă tumultoasă. Primul președinte ales după acest moment, Boris Elțîn, transmitea foștilor sateliți sovietici îndemnul “Luați atâta libertate câtă o să puteți duce”. Succesorul și moștenitorul său regretă și acum dărnicia acestuia și încearcă să adune la loc cât de mult poate din rezultatul acelei mărinimii.

Până în momentul manifestațiilor anti-Yanukovych din Kievul anului 2013, președintele rus aflat la al treilea mandat de facto (dacă considerăm ca nu a părăsit puterea nici în perioada rocadei cu Dmitry Medvedev), a preferat presiunile indirecte pentru a ține sub control foștii sateliți sovietici. Metodele preferate erau corupția, presiuni economice și întreținerea unor conflicte înghețate pe teritoriul statelor limitrofe.

Confruntat însă cu perspectiva întregii Ucraine, cel mai important dintre fostele republici sovietice, de a se apropia de Occident și de a adera în timp la valorile și principiile acestuia, președintele rus a reacționat în concordanță cu principiile și pregătirea ce îl caracterizau: a apărat și susținut prin presiuni sistemul care favoriza influența rusească în Ucraina și a inițiat un nou conflict înghețat. Crimeea a fost o oportunitate prea bună pentru a nu fi folosită: forțe militare strategice deja amplasate, poziție geografică greu de aprovizionat rapid de către ucrainieni, însă și un concept militar nou, războiul hibrid – un fel de blitzkrieg fără unități motorizate.

Reacția Statelor Unite este binecunoscută: sancțiuni economice personalizate și crearea unui front comun cu aliații și partenerii europeni din NATO si UE. Criza energetică ce a urmat nu a fost declanșată pentru a crea presiune asupra rușilor, însă e posibil ca circumstanțele să fi fost folosite și susținute în acest scop.

Aceste circumstanțe includ: revoluția tehnologică în privința extragerii unor noi zăcăminte petroliere – fracking (fracturare hidraulică), dar și conflictele din țările arabe producătoare de petrol. Aceste două cauze au creat împreună o presiune asupra prețului petrolului, care a devenit în mod paradoxal mai mic datorită scăderii prețului de extracție a crudului cât și a măririi capacității în Statele Unite, astfel dislocând producătorii tradiționali. Aceștia nevrând să piardă cota de piață, au mărit continuu producția, încercând să-i împiedice pe americani să acapareze piața.

Odată cu alipirea, lipsită de temei internațional, a Crimeei la Federația Rusă, aceasta din urmă a intrat într-o nouă fază ideologică, începând din ce în ce mai mult să reactiveze naționalismul latent din sânul societății rusești. Împreună cu propaganda, acest naționalism cu tentă mesianică (așa cum tot timpul a fost naționalismul rusesc de-a lungul istoriei), a devenit aproape politică oficială a regimului.

În continuare, implicarea Federației Ruse în conflictul sirian a avut loc într-un moment în care președintele rus părea paralizat în acțiunile sale din Donbas, mai ales după doborârea avionului malaezian de pasageri de către separatiștii pro-ruși. Trimiterea de efective militare rusești pentru susținerea președintelui sirian Bashar al-Assad a reprezentat un joc inspirat al unei mâini foarte slabe, care a reușit să deturneze atenția de la Ucraina și să redea Federației Ruse o vigoare reînnoită în fața dezastrului economic datorat scăderii prețului petrolului și gazelor, dar și a sancțiunilor economice.

Acesta este momentul în care ne aflăm acum și care intră într-o nouă fază prin înrăutățirea relațiilor ruso-turce, dar și a escaladării conflictului sirian, care s-a transformat total într-un proxy war în care cei care rebuiau să fie actorii principali, regimul Assad și opoziția armată siriană, au devenit secundari, nereușind să controleze singuri consecințele conflictului de pe teritoriul suveran al Siriei.

Chiar dacă planul nu a fost conturat de la început, intenția exista și contextul a fost folosit destul de abil până acum de către președintele Putin. După cum o spune și Robert Kaplan, noul imperialism rusesc nu este neapărat militaristic în sensul clasic al conceptului, însă este unul adaptat și înarmat cu un nou tip de conflict, cel hibrid.

Federația Rusă încearcă să-și recupereze poziția de pol de putere mondială, încercând să slabească și să destrame NATO în acest scop. Însă nu poate face acest lucru decât dacă destramă Uniunea Europeană, fară de care NATO nu poate funcționa. Iar uneltele folosite sunt: o rețea de conducte pentru a transporta produse energetice; corupție; șantaj economic; propagandă prin acapararea mijloacelor mass-media și susținerea ambelor extreme politice europene, de dreapta și de stânga.

Singura cheie pentru a ține ușa spre Europa încuiata rușilor o au americanii, iar aceștia sunt pe cale să-l aleagă pe „The Donald” Trump președinte…

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare