Când vă vine să vă luaţi câmpii din cauza frigului de mormânt, a vântului infinit şi a semiobscurităţii hivernale, amintiţi-vă că în acest oraş sunt şi spaţii culturale (acoperite), ca o dovadă a faptului că a existat şi există viaţă după… iarnă.
„La semaine de relâche” a fost un bun prilej atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, dacă au reuşit să-şi ia vreo jumătate de zi liberă de la serviciu, să descopere minunăţiile unei urbe care devine obositoare în anotimpurile reci. Pentru a vă convinge, vă propun o scurtă incursiune la „Jardin botanique”.
Am fost acolo într-o dimineaţă în care iarna se agăţa cu ultimele puteri de luna lui martie, asmuţind vânt rece şi „praf” de zăpadă peste obrajii rumeni ai copiilor de şcoală primară. Elevii mergeau anevoie pe poteca croită prin nămeţi de un utilaj miniatural, având ca singur martor al efortului lor un soare care le zâmbea în ceafă cu toţi dinţii. În sfârşit, ajunşi în dreptul unor uşi răsărite parcă din gheaţă, încep să-şi scuture costumele de astronauţi. Înăutru îi izbeşte căldura primordială, cea din răstimpurile în care Dumnezeu a despărţit pământul de ape. Tocmai ce-au intrat în paradisul ascuns al Grădinii botanice, plin de plante şi insecte exotice. Pare neverosimil albul nesfârşit pe care încă-l mai zăreşti prin geamurile exterioare ale clădirii. Uiţi repede de iarnă şi te aştepţi ca natura care a explodat parcă din nimic în mijlocul unei planete îngheţate să-ţi rezerve cine-ştie-ce surprize pe după cascadele şi aranjamentele florale luxuriante.
Două încăperi mai încolo, după ce treci printr-o perdea din franjuri grei de muşama neagră, ca un tunel al morţii, te izbeşte o lumină puternică şi mii de înaripate colorate. Timpul se comprimă în această cameră cu fluturi, flori şi bucăţi de fructe aşezate cu grijă printre plante pentru a hrăni vietăţile multicolore. Copiii îmbujoraţi care aleargă de colo colo şi părinţii care nu se pot abţine să nu butoneze blestematele de iPhone-uri completează tabloul suprarealist.
Afli povestea larvelor de fluturi de la tineri studenţi în ştiinţe naturale care se servesc deopotrivă de monitoare sofisticate şi de felii de portocală pentru a le explica elevilor toate secretele acestor fiinţe. Corpurile suple şi alungite ale larvelor le fac vulnerabile în faţa prădătorilor, însă nimic nu este lăsat la voia întâmplării pe această lume: unele sunt acoperite de peri urticanţi (Erebidae) şi de spini (Saturniidae), altele dezvoltă un camuflaj care le face uşor de confundat cu frunzele sau cu scoarţa copacului (Nymphalidae). În fine, am fost informaţi, cu mic, cu mare, că mai sunt larve care emană mirosuri oribile pentru a se apăra, dar şi dintr-acelea care prin culorile lor vii transmit un mesaj clar potenţialilor degustători: „Suntem otrăvitoare!”
Cei care obosesc ascultând detaliile vieţii de larvă („Vie de chenille”, după cum a fost numită expoziţia) sau care fac anumite asocieri mentale cu viaţa lor corporatistă se pot retrage în mica grădină chinezească, amenajată parcă special pentru a-i trata pe depresivi. Ajungi aici trecând prin microclimatul mexican, arid şi plin de cactuşi, presărat cu ziduri văruite în alb şi porţi vopsite în roşu aprins care te duc cu gândul la „Bătrânul Gringo” al lui Carlos Fuentes, venit să moară-n ţara natală.
Armonia şi unitatea extremului Orient acoperă repede frământările spiritului latin. Decorul sobru, impregnat de serenitate, aduce în faţa vizitatorului una dintre cele mai importante colecţii de bonsai din afara Asiei, graţie donaţiilor făcute de expertul internaţional Wu Yee Sun şi de Grădina botanică din Shanghai. „Yin” şi „Yang”, principiile opuse, dar complementare, sunt prezente în această oază de linişte prin curgerile de apă şi ansamblurile de piatră. Apa reprezintă viaţa şi gândurile fiinţei umane, mereu în mişcare. Pietrele evocă munţii, simbolul eternităţii şi al puterii. Leii de piatră care străjuiesc intrarea în această grădină celestă simbolizează forţa protectoare a vieţii şi a pământului. Un pod în zigzag, tipic grădinilor orientale, încearcă să deruteze spiritele rele care, conform vechilor credinţe, circulă întotdeauna în linie dreaptă.
Fără-ndoială, Montréalul are ceva al lui până şi-n toiul iernii. E un oraş al căutătorilor de frumos, insistenţi în „nebunia” lor, dar nu şi al celor care se lamentează. Am experimentat ambele ipostaze şi m-am convins: Montréalul se încovrigă zbârlit, ca o pisică nervoasă, dacă-i strâmbi din nas şi devine blând şi mângâietor, cu tot cu troienele lui, dacă-i acorzi atenţia cuvenită. „Jungla urbană” are capriciile ei, iar dacă încerci s-o înţelegi sfârşeşti prin a o iubi.
V-o spune un „copil al oraşului” care şi-a julit genunchii pe asfaltul Bucureştilor, splendizi chiar şi-n turbăciunea lor actuală şi care şi-a tocit pantofii pe străzile altor câteva zeci de oraşe, inclusiv ale Montréalului, în căutarea a „nu-ştiu-ce”.
Dar despre asta poate altădată. Până atunci, acceptaţi acest oraş francofon aşa cum este el, iar el vă va lăsa să-l descoperiţi.
