Mai 1984
Două echipe de puștani joacă fotbal între blocuri, în cartierul Berceni. Porțile sunt făcute din cadrele metalice de bătut covoarele. Se joacă „Steaua” contra „Dinamo”. Ăia de la Dinamo câștigă cu 12-9. Pe drum spre casă, dinamoviștii fac mișto de steliști: „Ne mai ajungeți voi când o da bomba cu nutrii”. Dinamo cel adevărat tocmai luase al 12-lea titlu. Steaua rămăsese cu nouă. Supărat, un stelist în pantaloni scurți face o profeție. „Ăsta e ultimul campionat pe care îl luați. O să vedeți. Noi o să ajugem cea mai tare echipă din Europa”. Ceilalți râd de el.
Septembrie 1985
Steaua tocmai a câștigat campionatul. Dar până acum nu trecuse niciodată de primul tur în CCE. Cea mai mare performanță europeană se derulase în 1972, când eliminaseră cu victorie dublă pe Barcelona și prinseseră un sfert de finală în Cupă Cupelor cu Bayern, viitoarea triplă câștigatoare a CCE. În rest, câte un joc mai răsărit, când și când.
Înainte de meciurile cu Veijle, Emerich Jenei declară: grija noastră este să scăpam de complexul primului tur. Dacă reușim, nu ne mai oprim decât foarte sus. După victoria cu Veijle, Steaua s-a descătușat, eliminând pe Honved, pe Kuusysi Lahti (cu mari emoții), și pe răsfățata Anderlecht. Dar în finală urmau să joace, în Spania, contra Barcelonei. Părea condamnare sigură.
Atâta doar că o echipă neobișnuită să joace cu o cupă europeană pe masă nu se predă chiar asa de ușor.
7 mai 1986
Seara târziu, ne-am strâns acasă, au venit și câțiva vecini, cărora tocmai li se stricase televizorul. Și două ore am prvit fiecare fază cu pumnii strânși, cu unghiile intrându-ne în carne. Nu aveam nici curajul să mergem la toaletă.
Despre meciul propriu zis nu e mare lucru de povestit. Nu a fost fotbal, ci doar o încleștare între gladiatori. O generație unică își juca șansa de a intra în istorie. Au fost totuși câteva momente care au construit legenda.
Mai întâi ne-au speriat tricourile albe în care juca Steaua pentru prima dată. Arătau că Dinamo. Căutăm să ne agățăm de orice superstiție, ca să avem o scuză bună, în caz de înfrângere. Chiar și jocul, odată început, părea dinomovist. Apărare organizată, bătaie pe fiecare minge. Timpul se scurgea, Barcelonei nu îi ieșea jocul, dar nici ai noștri parcă nu jucau mare lucru.
Al doilea șoc a fost schimbarea lui Lucian Bălan, băiatul cu plămânii de fier, în minutul 72. Steaua avea nevoie de o rupere de ritm, Barcelona începuse să ne sufoce. Când am văzut că pe margine se încălzea Iordănescu, antrenorul secund de atunci, oficial retras de mai bine de doi ani, m-am întrebat dacă nu cumva totul e un vis. Iordănescu a început să dribleze că un apucat, îi înșiră pe catalani ca pe mărgele. Jocul s-a echilibrat și, parcă din acel moment, am început să credem că se poate.
Al treilea moment cheie a fost șutul de la 11 metri al lui Lăcătuș. Boloni și Majearu rataseră deja, Ducadam însă ținuse scorul la 0-0. Aveam încredere în Ducadam, apărase des lovituri de la 11 m, chiar cu 2 ani în urmă cu Roma. Când Lăcătuș a tras, noi toți am închis ochii, de frică. Cred că și Lăcătuș a făcut la fel.
La ultimul șut al lui Marcos, am fost 1000 la sută siguri că o să tragă în stânga lui Ducadam și lunganul ăla o să apere iar. Patru din patru apărate. Record absolut. Campioana Europei.
A urmat nebunia de pe străzile Bucureștiului, noaptea albă. Greu de realizat ce trăisem. Legenda se născuse sub nasul nostru.Afară în noapte, m-am văzut cu amicul stelist care cu doi în urmă făcuse profeția despre Steaua. Era transfigurat. E tare frumos să ai 16 ani și să ți se împlinească un vis.
A doua zi nimeni nu vorbea decât despre fotbal. Până și Nea Nicu a lăsat-o mai moale cu ziua partidului. Chiar și el, dictatorul, avea uneori un pic de diplomație.
7 mai 2016
Mai toți din eroii de atunci sunt aproape de pensie. Doar Lucică Bălan, cel schimbat de Iordănescu în minutul 72, nu a mai avut răbdare să prindă a 30 aniversare. Satul probabil să trăiască din amintiri, a părăsit iar terenul, la cerere, cu speranța secretă ca alte legende se vor naște.
