Sasha Lopez

Pagini Romanesti, impreuna cu Idol Concerts, ofera 30 de invitatii gratis la concertul cunoscutului DJ roman Sasha Lopez, autorul hitului All My People. Lopez va fi prezent la Montreal joi, 24 mai, de la 11.30pm, în clubul Radio Lounge (3553 St. Laurent). Daca doriti sa obtineti una sau (maximum) doua invitatii la acest eveniment trimiteti-ne un mesaj la contact@paginiromanesti.com.

Precizare importanta: nu exista bilete de vanzare. Accesul se va face doar pe baza de invitatii.

Victor Ponta are probleme sa gaseasca oameni cinstiti pentru guvernul sau

Primul anunţ pe care l-a făcut Victor Ponta după ce a fost desemnat pentru postul de prim ministru a fost că va da României “cel mai cinstit guvern din ultimii 20 de ani”. A prezentat apoi lista primei formule de guvern, cu care ar fi putut să bată la capitolul cinste poate doar faimosul Guvern Năstase: din ea făceau parte “prea­­cinstiţii” Victor Alistar şi Corina Dumitrescu. Până la urmă, din motive de incompatibilitate cu un guvern aşa cinstit, cei doi s-au pierdut pe undeva, pe drumul dintre sediul USL şi Palatul Victoria. Au urcat însă Dea­lul Cotrocenilor, pentru a depune jurământul, destui tova­răşi cu care Victor Ponta vrea să facă România praf.

Dintre toate numirile dubioase făcute de Victor Ponta în echipa lui, cea mai scandaloasă mi se pare aceea a lui Titus Corţălean în fruntea Ministerului Justiţiei. Din postura de mare specialist PSD pe politică… externă, Corlăţean a aterizat direct la Ministerul de Justiţie, cu o misiune clară: aceea de a albi dosarele de corupţie ale mentorului său, Adrian Năstase, precum şi ale celorlalţi neprihăniţi din USL.

Vom vedea cum, unul câte unul, dosarele lui Năstase, Mazăre, Oprişan şi compania vor dispărea în ceaţa justiţiei româneşti, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. La urma urmei, la ce probleme economice are astăzi România, cui îi mai pasă dacă Adrian Năstase sau Cătălin Voicu vor mai fi condamnaţi vreodată?

Şi totuşi, cum de s-a ajuns aici? Cu doar câteva săptămâni în urmă, PDL şi Traian Băsescu lăsau impresia că ţin situaţia sub control, cel puţin până la alegerile parlamentare. Explicaţia a ceea ce s-a întâmplat în România, în ultimul timp, o găsim în justificarea pe care fostul lider PDL Sorin Frunzăverde a dat-o pentru trece­rea sa la USL: “frica de a trăi într-un stat poliţienesc”.

Asta au ajuns să simtă Frunzăverde şi toţi ceilalţi baroni ai politicii româneşti, sub mandatul lui Traian Băsescu. Nu vi se pare minunat?! Să auzi pe cineva care, pe vremea Împăratului Năstase, se credea de neatins de mâna ciungă a Justiţiei, că se teme de un stat poliţienesc…

Oare nu pentru asta l-am votat cu toţii pe Traian Băsescu, atât în 2004, cât şi în 2009? Nu pentru a-i pune cu botul pe labe pe toţi năstaşii şi toţi frunzăverzii din politica românească şi a-i face, dacă nu să fie condamnaţi, măcar să le fie frică de Justiţie? Acum, pare că drumul început de Traian Băsescu va fi abandonat de o alianţă politică a cărei menire nu este alta decât de a-l suspenda pe preşedinte, pentru a-şi proteja interesele mafiote.

Dacă va fi înfrânt până la urmă, Traian Băsescu nu va fi înfrânt numai de o clasă politică coruptă şi imo­rală, ci mai ales de o populaţie îngenuncheată prin manipulare şi lipsită de repere morale şi de demnitate. Clasa politică nu este altceva decât reflectarea societăţii româneşti din acest început de secol XXI, cu toate tarele ei: corupţie, oportunism, imoralitate, vulgaritate.

Şi totuşi, România ar mai putea avea o şansă. Intrarea în opoziţie a PDL ar putea fi o măsură premeditată, cu scopul de a-i permite să meargă în alegeri din postura de partid de opoziţie. Însă un PDL în actua­la formulă nu va reuşi mai mult decât să supravie­ţu­­­iască politic. Pentru a câştiga este nevoie de un nou proiect politic.

Şansa ţării stă într-o nouă echipă de politicieni, capabilă să scoată din letargie jumătatea de Românie care nu se simte astăzi reprezentată de niciun partid politic şi care nu se va prezenta la vot. Condiţia pentru ca acest scenariu să funcţioneze este ca Traian Băsescu să-i convingă pe principalii lideri PDL să facă un pas în spate şi să permită instalarea în prima linie a partidului a tandemului Mihai Răzvan Ungureanu – Monica Macovei, împreună cu oamenii pe care aceştia îi vor alege.

Cu un partid cu resurse şi cu o structură teritorială puternică, aşa cum este PDL, cu Mihai Răzvan Ungu­reanu candidat la preşedinţie şi Monica Macovei propusă pentru funcţia de premier, România ar putea avea o nouă şansă. Probabil ultima.

Victor Ponta e pasionat de masini

Nici în cele mai fericite vise Victor Ponta nu se vedea prim-ministrul României. Odată cu el s-a născut a doua oară mentorul lui, marele om de stat Adrian Năstase – cel care vorbeşte deja despre recâştigarea independenţei justiţiei în România. În accepţiunea lui Năstase, definiţia justiţiei libere este că el nu trebuie judecat niciodată şi pentru nicio faptă.

Ponta, descoperirea lui Adrian Năstase, este ima­ginea fidelă a oamenilor din partidul aflat din nou la putere. Un tip care putea fi şeful UTC-ului la tinereţe şi membru al Marii Adunări în anii înţelepciunii. Acest pilot de ocazie, care-şi postează pe Facebook poze dintr-o piscină din Dubai, crede că a ajuns în vârf. Faţa i s-a rotunjit, a început să facă glumiţe cu ziariştii şi, ca orice om serios, a luat prima măsură importantă din mandatul său: instituţiile de stat vor cumpăra numai maşini hibride, pentru că Bucureştiul este mult prea poluat. Uite, chiar acuş, a dat dispoziţie la SPP să-i pre­gătească maşina hibridă, pentru că nu vrea să ga­ze­ze locuitorii Capitalei. Potrivit criteriilor cu care sunt judecaţi politicienii în Canada, Ponta ar fi cel mult un bufon fără har. El ar fi putut să spună că în instituţiile de stat sunt prea multe maşini, prea mulţi şoferi şi, cu câteva excepţii, fiecare ales sau numit în funcţie ar putea să-şi care şezutul în propria maşină, fără a mai utiliza maşina şi şoferul de serviciu. În mod sigur, în acest fel, Bucureştiul ar fi mult mai puţin poluat.

Intrigat de preocuparea noului premier pentru cumpărarea de maşini hibride la tot poporul ales, m-am uitat pe programul economic de guvernare. El nu s-a schimbat de acum 10 ani, de când mentorul său, Adrian Năstase, ocupa Palatul Victoria. Economia – în viziunea noului PSD – este simplă: funcţionarii de stat, pe care toată lumea îi înjură pentru lenea şi incompetenţa lor, trebuie să-şi primească salariile reîntregite. PSD-ul sau USL-ul – cum se numeşte acum – ştie foarte bine că masa de salariaţi de stat este vitală atât pentru câştigarea alegerilor, cât şi pentru menţinerea puterii. În acelaşi program avem şi referiri la corupţie, un cuvânt care apare doar de două ori. Iar justiţia nu mai prezintă niciun interes. În schimb, sunt unele semnale care arată că noul guvern joacă în principal cartea europeană. Investiţiile trebuie să fie din zona Europei, după cum l-a învăţat Adrian Năstase pe protejatul său, Victor Ponta. Compania Petrom n-a fost vândută ame-ri­canilor, ci dată gratuit austriecilor. Iar acum mesajul dat de Ponta ame­ri­canilor de la Chevron este limpede: out din România. Sau, poate, vă apucaţi de exploatat, dacă vă înţelegeţi cu noi. La fel proiectul Roşia Montana, atât de ameţit încât nimeni nu mai înţelege nimic.

În teorie, Ponta este chemat să guverneze 6 luni, dar nu cred că se gândeşte să părăsească funcţia în următorii 4 ani. Înlocuirea întregului aparat de stat cu oameni fideli este o prioritate şi o garanţie că alegerile se vor desfăşura după programul USL.

Deruta şi teama în întreg sistemul este uşor de înţeles. Cum se simte oare singura judecătoare care a votat pentru pedepsirea cu închisoare a lui Adrian Năstase în procesul Trofeul Calităţii? Ce şanse are ea să-şi facă treaba, când inculpatul de ieri a devenit din nou, din umbră, stăpânul de astăzi?

Victor Ponta nu trebuie însă subestimat. S-ar putea ca, în timp, să-i arunce din barcă pe Năstase şi compania, ca orice lup tânăr, dornic de putere.

Întrebarea este ce va face Traian Băsescu. Are un plan măreţ de a doborî USL-ul? Sau, pur şi simplu, nu-i mai pasă de nimic?

Romania a virat la stanga

Parlamentarii români au votat vineri, 27 aprilie, moţiunea de cenzură împotriva guvernului Mihai Răzvan Ungureanu, iar preşedintele Traian Băsescu l-a desemnat ca premier, în aceeaşi zi, pe liderul USL, Victor Ponta. Cum s-a ajuns la această situaţie, de la “Victor Ponta e prea imatur pentru funcţia de prim-ministru” şi “Eu nu voi fi niciodată premierul lui Băsescu”? Nimeni nu poate spune. Cert este că România a virat la stânga, fără ca măcar să semnalizeze.

Noul cabinet, prezentat de premierul Ponta drept “cel mai cinstit şi mai competent guvern pe care l-a avut România” e plin de surprize. Neplăcute.

Finanţe şi vicepremier: Florin Georgescu (ministrul Finanţelor în Guvernul Văcăroiu, 1992-1996; în momentul numirii în cabinetul Ponta era prim-viceguvernator al Băncii Naţio­-nale).

Ex­terne: Andrei Marga (admirator declarat al lui Putin, al Rusiei şi Chinei).

Justiţie: Titus Corlăţean (propulsat în politică de Adrian Năstase. A sugerat ca procurorul care se ocupă de cazul Adrian Năstase ar trebui arestat).

Economie: Daniel Chiţoiu (a condus ANAF în perioada guvernării Tăriceanu. Coautor al programului de guvernare al Alianţei DA, care a introdus cota unică de impozitare, de 16%. Din noua sa poziţie, el va trebui să explice ro­mâ­nilor că respectiva cotă unică de impozitare de 16% este o prostie).

Interne: Ioan Rus (ministru de Interne în Guvernul Adrian Năstase, 2000-2003; l-a susţinut pe Mircea Geoană la conducerea PSD; administrator la reprezentanţa Mercedes Benz).

Apărare: Corneliu Dobriţoiu (acuzat că a cumpărat apartamentul de serviciu cu 27.000 euro, pentru a-l vinde, la scurt timp, cu 200.000 de euro).

Agricultură: Daniel Constantin (omul lui Dan Voiculescu, care se află în proces cu… Ministerul Agriculturii).

Ministerul Muncii – Mariana Câmpeanu.

Educaţie – Ioan Mang (asupra căruia planează acuzaţii de plagiat).

Transporturi – Ovidiu Silaghi.

Sănătate -Vasile Cepoi.

Dezvoltare şi Turism: Eduard Helvig.

Cultură: Mircea Diaconu (acuzat de Agenţia Naţională de Integritate pentru abuz în serviciu).

Comunicaţii: Dan Nica.

Afaceri Europene: Leonard Orban (din cabinetele Boc-Ungureanu).

Ministerul Administraţiei: Victor Paul Dobre.

Cabinetul are şi patru miniştri delegaţi, dintre care Lucian Isar (ministrul Mediului de afaceri) a fost dat afară din me­diul bancar pentru atac speculativ asupra leului.

De notat că doi miniştri (Corina Dumitrescu, la Educaţie şi Victor Alistar, la Relaţia cu parlamentul) au fost remaniaţi înainte de numire, în urma scandalurilor pe care le-a stârnit propunerea lor.

Singurul partid care se opune în mod categoric noului sistem este UDMR, care se teme că va pierde din numărul actua­lilor aleşi. PDL s-a abţinut de la votul din Senat, pe motiv că legea nu prevede reducerea numărului de parlamentari la un maxim de 300, aşa cum au votat românii la referendum. Prin noul sistem de vot, USL doreşte să-şi asigure peste 50% din viitorul Parlament, întrucât votul uninominal pur avantajează partidele care se află în fruntea sondajelor de opinie.

Cristian Patrasconiu

România are un nou Guvern. Puţin probabilă în urmă cu două luni, actuala formulă a Executivului (care a trecut de Parlament cu un scor foarte confortabil) e una pentru durată scurtă (va sta, cel mai probabil, până la parlamen­tarele din toamnă). Pe de altă parte, modificarea raportului de forţe care a provocat o schimbare a compoziţiei Puterii şi Opoziţiei în an electoral bulversează, deo­po­trivă, scena politică şi socie­ta­tea românească.

Povestea instalării Guvernului Ponta e palpitantă şi relativ simplă, dar are şi câteva aspecte care vor fi probabil lămurite de evoluţiile viitoare. Componenta palpitantă ţine de cronologia alertă şi spectaculoasă a ultimei luni politice. Exact când Guvernul Ungureanu şi liderul acestuia începuseră să prindă viaţă pe scena publică autohtonă, PDL, partidul-pivot pentru fosta guvernare, se confruntă cu o serie de dezertări ale membrilor săi.

Startul e dat de prim-vice­preşedintele de la acea vreme, Sorin Frunzăverde, PD-ist cu vechime de aproximativ două decenii, care decide să plece din partid pentru “a reconstrui dreapta”, alături de oamenii din PNL şi pentru că se simte tot mai ameninţat de – spune Domnia sa -  “statul poliţienesc”. Aproape simultan cu această plecare de răsunet, USL definitivează o moţiune de cenzură pe care purtătorii de mesaj ai acestei alianţe o “vând” marelui public cu multă prudenţă. Victor Ponta spune, imediat după strângerea semnăturilor necesare depunerii moţiunii, că a ales un număr minim de semnatari pentru a mai depune încă una, în luna iunie. Între timp, spaţiul mediatic e ocupat, aproape zilnic, cu ştiri care consemnează noi dezertări din PDL, cu destinaţia PNL sau PSD.

Pe fondul unor reacţii lipsite de vitalitate şi de claritate ale PDL, ritmul dezertărilor se în­te­ţeşte în ultimele zile şi, în urma unui vot strâns, Guvernul Ungu­reanu este demis în Parlament.

În aceeaşi seară, în urma unor consultări-blitz la Cotroceni, este no­minalizat noul premier, Victor Ponta, de altfel singurul nume avansat în discuţiile din acea zi.

Deşi, pe când era în opoziţie, Victor Ponta anunţa cu emfază că, dacă va fi numit premier, va pre­zenta în 30 de secunde componenţa cabinetului său, formula noului Guvern se naşte greu.

Pentru prima versiune e nevoie de patru zile – interval în care presa anunţă câteva garnituri de miniştri, semn că negocierile au fost intense. Pe 1 mai, aflăm noul Guvern: un Executiv care, până la momentul votului de investitu­ră cunoaşte două remanieri sui-ge­ne­ris, devenind astfel, spre deliciul comentatorilor de dreap­ta, cel mai remaniat guvern neinstalat în funcţie.

Pleacă, după doar câteva zile de ministeriat provizoriu, Victor Alistar şi Corina Dumitrescu – ambii cu trecut dubios, cu CV pătat şi cu proble­me evidente de adecvare la funcţiile în care fu­-seseră desemnaţi. Deşi păstrează câteva persoane care vor fi, mai mult ca sigur, ţinte mediatice în viitorul imediat din cauza unor probleme similare cu ale celor nu­miţi mai sus (Mircea Diaconu – in­compatibilitate, Andrei Marga – trecut comunist încă de clarificat), Guvernul trece la pas prin Parlament, iar Victor Ponta devine cel mai tânăr premier din istoria postcomunistă a României.

Odată cu instalarea noului guvern, Traian Băsescu e la al doilea moment de coabitare cu Opoziţia. Guvernul Ponta mar­chează însă o premieră pentru România postcomunistă: e pentru prima dată când puterea execu-tivă îşi schimbă atât de radical culoa­rea în timpul mandatului prezidenţial şi parlamentar. De aici şi multitudinea semnelor de întrebare care aşteaptă să pri­mească  răspuns în următoarea perioadă.

Pe 7 mai, după votul fericit pentru USL din Parlament, apro­piaţi ai acestei alianţe politice au făcut un joc de cuvinte: “V” de la “Victor”, “Victorie” şi “Victoria” (Palatul Victoria).

Comentatorii mai prudenţi au preferat să vorbească doar despre un/o victor(ie) de etapă.

18.500 de francezi au votat la Colegiul Stanislas

2012 este un an important din punct de vedere electoral pentru mai multe ţări din lume, printre care Franţa şi România. În timp ce Franţa tocmai a trecut prin procesul electoral prezidenţial şi se pregăteşte de alegerile legislative de luna viitoare (2 şi 16 iunie), România va începe anul electoral cu alegerile locale din 10 iunie, după care vor urma alegerile legislative, în toamnă.

Dincolo de schimbările politice care vor rezulta în urma scrutinurilor din acest an (Franţa a făcut deja un viraj spre stânga prin alegerea socialistului François Hollande), ar fi interesant să observăm diferenţele majore care există în priviţa participării la vot între emigranţii din Franţa şi România.

1 din 4 francezi din Diaspora s-a prezentat la vot

Conform statisticilor oficiale, Franţa are 1,6 milioa­ne de cetăţeni care trăiesc în afara graniţelor ţării. Dintre aceştia, puţin peste un milion sunt înscrişi pe listele electorale ca potenţial votanţi. Spre deosebire de România, Franţa le permite cetăţenilor săi din străinătate să se înscrie pe listele electorale deschise pe lângă misiunile diplomatice franceze, în aşa-numitele registre ale cetăţenilor care trăiesc în afara Franţei. La recent încheiatele alegeri prezidenţiale (turul II) s-au prezentat la urne 445 de mii de francezi din Diaspora, ceea ce înseamnă un sfert din totalul lor.

Deşi guvernul român nu ştie exact câţi români trăiesc în afara graniţelor ţării, un studiu al Băncii Mon­-diale avansează cifra de 2,8 milioane de persoane la nivelul anului 2010, dintre care 2,1 milioane numai în UE. Cifrele sunt însă cu mult mai mari, întrucât recensă­mântul naţional din 2011 arată că populaţia României a scăzut la 19 milioane de persoane. Dacă ţinem cont că, la nivelul anului 1989, România număra 23 de milioane de locuitori, putem presupune, luând în calcul şi scăderea natalităţii, că numărul românilor care trăiesc astăzi în afara graniţelor ţării se situează undeva între 3 şi 4 mili­oane de persoane. Cu toate acestea, la ultimele alegeri naţionale organizate în România (prezidenţialele din 2009), numărul total al românilor din străinătate care au votat a fost de doar 150 de mii, ceea ce reprezintă mai puţin de 5% din întreaga diasporă românească.

Dacă facem o comparaţie cu alegerile din Franţa, constatăm că, în timp ce unul din patru emigranţi francezi s-a prezentat la urne, în Diaspora noastră şi-a exprimat votul numai un român din fiecare 23.

18.500 de francezi au votat la Colegiul Stanislas

Comunităţile franceză şi română din Canada sunt sensibil egale ca număr: aproximativ 150 de mii de persoane şi de o parte, şi de alta. În timp ce comunităţile româneşti cele mai numeroase sunt la Toronto (aproximativ 70 de mii) şi la Montréal (50 de mii), cea mai numeroasă comunitate franceză din Canada trăieşte la Montréal – aproximativ 100 de mii de persoane.

Însă, dacă la nivel de populaţie putem vorbi de asemănări între cele două comunităţi, la capitolul participare la procesul electoral diferenţele sunt ca de la cer la pământ. În timp ce la recent încheiatul tur II al alegerilor pentru preşedinţia franceză s-au prezentat la secţia de vot de la Montréal 18.511 francezi, la alegerile similare organizate în 2009 pentru fotoliul de preşedinte al României au votat la Montréal abia 1.500 de români.

Explicaţia pentru această diferenţă enormă nu stă neapărat în lipsa de interes a românilor pentru ceea ce se întâmplă în ţara lor, ci mai ales în condiţiile de votare precare pe care România, spre deosebire de Franţa, le oferă cetăţenilor care au ales să trăiască în afara graniţelor ţării. Cel mai elocvent este modul în care au fost organizate alegerile la Montréal cu prilejul ultimelor două alegeri prezidenţiale din cele două ţări, cele româneşti din 2009 şi cele franceze recent încheiate.

Astfel, în timp ce românii din provincia Québec au fost nevoiţi să facă coadă la singurul birou de vot deschis la Consulatul român de la Montréal, cetăţenii francezi au avut la dispoziţie nu mai puţin de 20 de birouri de vot deschise în incinta Colegiului Stanislas de la Montréal, precum şi alte 3 în oraşul Québec. Faptul că francezii pot organiza alegerile în afara misiunilor diplomatice, iar românii trebuie să se înghesuie în spaţiile limitate ale consulatelor şi ambasadelor ţine, cu siguranţă, şi de resursele financiare pe care cele două state la pun la dispoziţie pentru organizarea alegerilor, dar ţine, în mod cert, şi de dezinteresul politicienilor români în a le asigura emigranţilor accesul la vot.

Vot prin corespondenţă şi pe Internet

Pe lângă facilităţile de vot direct la urne pe care guvernul francez le pune la dispoziţia cetăţenilor săi din străinătate, aceştia din urmă au posibilitatea de a vota şi prin procuri, prin corespondenţă şi, începând cu alegerile legislative de anul acesta, şi pe Internet.

Am mai scris în trecut despre cele patru modalităţi prin care imigranţii francezi pot vota la alegerile din ţara lor de origine, aşa că nu voi insista aici. Ceea ce mi se pare important de reţinut este că, în timp ce guvernul francez face tot ce-i stă în putinţă pentru a facilita accesul la vot cetăţenilor săi, indiferent unde au ales aceştia să trăiască, politicienii români, şi în special cei care for­mează alianţa USL, proaspăt ajunsă la guvernare în România, fug ca dracul de tămâie de votul românilor din Diaspora. Motivul? Teama de opţiunea lor electorală.

Într-adevăr, dacă ne uităm la rezultatele ulti­melor alegeri din cele două ţări, vom constata că, în timp ce votul francezilor din Diaspora este împărţit sensibil egal între dreapta şi stânga, românii din străinătate vo­tează în foarte mici proporţii cu stânga comunisto-secu­ristă, reprezentată în prezent de USL. Acesta este motivul real pentru care politicienii PSD-PNL-PC s-au opus anul trecut adoptării legii privind votul prin corespondenţă, iniţiate de fostul ministru de Externe Teodor Baconschi.

La sfârşitul acestui an, România va organiza alegeri legislative. Este o bună ocazie ca guvernul român să adopte modelul francez şi să organizeze alegerile în afara Consulatului de la Montréal, în aşa fel încât un număr cât mai mare de români să poată vota. Cu o bună organizare şi publicizare a evenimentului, credem că potenţialul de vot al comunităţii române de la Montréal se situează undeva între cinci mii şi zece mii de persoane.

Felicia Mihali (foto: Martine Doyon)

Scriitori români publicaţi la edituri canadiene sunt foarte puţini. Ca să-i numeri, ţi-ar cam ajunge degetele de la o mână. Interesant este că la fel de rari, dacă nu chiar mai puţini, sunt scriitorii canadieni care să publice şi în engleză, şi în franceză. Aşa mici cum sunt ele, cele două mulţimi se intersectează, de puţină vreme, într-un punct. Care se numeşte Felicia Mihali.

Pe 20 aprilie, Felicia Mihali şi-a lansat, la Montréal, prima carte în limba engleză, The Darling of Kandahar, într-o seară a festivalului literar Metropolis bleu. Romanul a apărut la o editură tânără, Linda Leith, care încă nu a împlinit un an de existenţă. În schimb, editura aparţine (şi poartă numele) unei scriitoare cunoscute la Montréal, printre altele şi ca fondatoare, în 1997, a festivalului Metropolis bleu.

Felicia Mihali s-a stabilit la Montréal în anul 2000, iar doi ani mai târziu avea să-şi publice primul roman în franceză, Le pays du fromage, o traducere (de fapt, rescriere) după Ţara brânzei, carte apărută în România, în 1999, şi care reprezenta debutul ei ca prozatoare. Au urmat alte şase romane în franceză, la XYZ Éditeurs (ultimul, L’enlèvement de Sabina, publicat la sfârşitul anului trecut) şi iată, The Darling of Kandahar, în engleză, la Linda Leith.

Romanul porneşte de la o poveste căreia autoarea i-a fost, cumva, martoră. După ce, în 2004, începuse să studieze limba engleză, Felicia Mihali se obişnuise să citească revista Maclean’s, în dorinţa de a se familiariza nu doar cu topica, ci şi cu optica anglofonilor. În 2007, ea dă peste informaţia care avea să devină intriga cărţii: o tânără (de origine română – şi în realitate, şi în roman) pozează pentru coperta unei reviste (Maclean’s în realitate, Maclear’s în carte), care ajunge în mâinile unui sol­dat din Afga­nis­tan. Tânărul (de origine greacă – şi în realitate, şi în roman) este impresionat de chipul fetei şi începe să-i scrie, iar totul se transfor­mă într-o iubire la distanţă, pe fundalul războiului. Soldatul moare în misiune (şi în realitate, şi în carte), fără să se fi întâlnit vreodată cu fata, iar Felicia Mihali asistă, în realitate, la înmormântarea care are loc la Laval.

Povestea-nucleu este traversată de imigranţi cu viziuni şi drumuri diferite, dar şi de istoria “părinţilor fondatori” ai oraşului Montréal – Jeanne Mance şi Paul de Chomedey, sieur de Maisonneuve -, la rândul lor nişte imigranţi plecaţi la drum cu o traistă de vise şi trecuţi printr-o mulţime de încercări.

În 2002 ai mai făcut o dată trecerea de la a scrie într-o limbă (română) la a scrie în alta (franceză). Acum treci de la franceză la engleză. Ca­re dintre cele două “treceri” a fost mai grea?

Evident că mai complicată a fost ulti­ma, în primul rând pentru că nu mai am 30 de ani şi nici energia de altădată. Iar engleza am învăţat-o în Montré­al, începând din 2004, deci destul de târ­ziu cât să-mi rămână chiar o limbă stră­i­nă. Dar, cum am mai afirmat şi cu alte oca­zii, a scrie într-o limbă străină este mai uşor decât a o vorbi. În fond, dacă e să îl credem pe Proust, orice carte bună e scrisă într-o limbă străină.

Am mai avut această discuţie, în urmă cu mulţi ani, dar pentru cei care nu ne citeau atunci am datoria să întreb: de când şi de ce nu mai scrii în româneşte?

Nu mai scriu în româneşte pentru că nu mai trăiesc în România. Dacă într-o zi mă voi întoarce în România sigur voi relua scrisul în româneşte. Limba de creaţie se hrăneşte din tot ce înconjoară şi hrăneşte autorul zi de zi; televizorul, jobul, cărţile. Cum aş putea să trăiesc toată ziua în france­ză şi engleză şi să scriu în româneşte? Şi, mai ales, cine m-ar publica în Canada? Iar dacă eu aş trăi aici şi aş publica în România, cine m-ar citi şi cu ce interes?

Există o identificare parţială sau măcar o comunicare între publicul de limbă fran­ceză din Montréal şi cel de limbă engleză?

Aş vrea să fie aşa, dar mă conving de contrariu cu fiecare zi. Cele două entităţi culturale se ignoră aproape complet, spre propria lor dezamăgire. Cred că Linda Leith e printre puţinii care au făcut o mediere de calitate, cu ocazia festivalului Metropolis bleu, pe care l-a iniţiat acum 15 ani; început ca o manifestare anglo­fonă, el a ajuns acum un hibrid, alo­când poate chiar mai mult spaţiu părţii franceze.

Dacă vorbim de două universuri total dife­rite, atunci o iei din nou de la capăt cu construirea numelui de autor?

Da, efectiv e un nou început. Iar în acest moment încă pendulez între entuziasm şi teamă. Săptămâna trecută am dat un interviu pentru Maclean’s, cel mai important magazin canadian. Încă nu îmi vine să cred că cititori din Alberta, Columbia Britanică sau Manitoba vor citi despre ce am scris. Am un sentiment de înstrăinare faţă de propria mea operă, prin faptul că nu am nici un fel de legătură cu locuitorii de la celălalt capăt al acestei ţări-continent.

E rândul întrebării care sigur ţi s-a pus cel mai des lately: în ce limbă va fi următoarea carte?

Va fi în engleză, ca să mă menţin în formă. O cărţulie mică, la fel cu cea publica­tă recent, nu mai mult de 35.000 de cuvin­te. Se va numi A second chance for Adam şi este despre o femeie al cărei soţ are un atac cerebral. Dar, deşi subiectul este tra­gic, vreau să fie o comedie sau măcar să amu­ze. Ideea e că, atunci când nu ai de ales, trebuie să iei partea bună a lucrurilor. Oricum, asta nu înseamnă că editorul meu englez o să o publice automat sau cât de curând. Dar scriitura e o plăcere înainte de toate, chiar dacă mi-am cam uzat dicţionarul francez-englez.

În afară de adaptarea strict lingvistică, ai trecut şi printr-o adap­tare de con­ţinut la cultu­ra anglofonă? Întreb fiindcă mă intrigă Nancy Huston (scriitoa­rea cana­diană cu care cineva ilustra, la lansa­rea ta, ideea de autor bilingv); ea consideră că traduceri­le pe care le face în franceză roma­ne­lor sale scrise în engleză sunt mai reuşite decât originalul. Şi chiar utilizează asta ca tehnică de lucru.

Fiecare limbă îmi impune un alt ritm şi, mai ales, un alt gen de subiecte. În fran­ce­ză sunt nostalgică şi excesivă în deta­lii. În engleză sunt mult mai ironică (cred) şi mai concisă. Iar în româneşte simt că eram unde­va, între cele două. În franceză scriu acum cu aceeaşi uşurinţă cu care acum 12 ani scriam în română. De când scriu în engleză, fran­ceza a devenit limba mea maternă.

În ce priveşte traducerile, cred că un autor nu e capabil să se autotraducă, oricât de mult ar vrea; el nu face decât să se rescrie. A fost cazul meu, cu Ţara brânzei, de exemplu, pe care am afirmat sus şi tare că am tradus-o. Articolul unui profesor universitar mi-a demonstrat că mă înşel şi că, de fapt, am rescris-o. Deşi subiectul e ace­laşi, atmosfera care se degajă este cu totul alta. În ce priveşte romanul scris de mine în engleză, el datează de fapt din 2007. Atunci l-am scris şi am încercat zadarnic să găsesc un editor. Apoi l-am rescris în franceză, numai că nici de data asta nu am fost mai norocoasă. Pur şi simplu XYZ, editorul meu francez, nu a vrut-o, ceea ce găsesc onest. În fond, nu e primul pe care mi-l refuză, ci al doilea, ca să zic aşa. Norocul meu a fost să o reîntâlnesc pe Linda Leith şi să îl citească. În cazul ei, relaţia de dragoste a fost spontană şi necondiţionată de faptul că sunt un slab vorbitor de engleză, ceea ce poate dăuna campaniei de publicitate. Dar când unui editor îi cade cu tronc o carte, asta este, norocul meu. Aşa a fost şi cu Ţara brânzei, în 2002 (la XYZ, n. red.).

Petru Popescu s-a întors la a scrie o carte în limba română (Supleantul, 2009), după zeci de ani în care n-a scris decât în engleză. Crezi că vei lua, într-o zi, o ase­menea decizie sau nici în ruptul capului?

Never say never, ca să zic aşa. Acum câteva luni aş fi băgat mâna în foc că nu voi mai publica niciodată în engleză. Dar viaţa unui autor este extrem de complicată, cu condiţia să rămână scriitor, adică să continue să scrie. Numai atunci lucruri minu­nate se pot întâmpla, când nu abandonezi niciodată, chiar dacă nu mai există nicio speranţă. Despre română, ce vis frumos să scriu încă o dată în româneşte o carte! Ceea ce îmi lipseşte e provocarea.

Se poate spune că trăieşti din scris, în Canada?

Vânzările cărţilor mele încă nu îmi asi­gură un trai confortabil în Canada. Singura mea scăpare au fost bursele de creaţie, din partea consiliilor de arte, cel quebechez şi cel canadian, şi din fericire am beneficiat în fiecare an de una. Până una alta, muncesc ca profesor de franceză, o slujbă care îmi oferă multă mobilitate plus un salariu extrem de bun. Trebuie menţionat că statisticile zic că în Canada profesorii ne-universi­tari au cel mai mare salariu din lume (spun asta pentru că nu ştiu exact situaţia universitarilor). Ca profesor de franceză am fost în China, iar acum doi ani în Marele Nord. Asta m-a ajutat să fiu în contact cu oamenii şi locurile mai mult decât dacă aş fi fost un turist. Cred că, chiar dacă într-o zi aş trăi în­destulător din vânzări, mi-ar fi greu să stau toată ziua acasă. Nu sunt genul. Singurul dezavantaj este că, atunci când munceşti, eşti mai puţin disponibil pentru deplasări, conferinţe, lecturi publice, mai ales în afara Canadei. Iar pentru scris, evident, trebuie să îţi sacrifici toate vacanţele. Nu îmi amintesc când am fost ultima oară în concediu, iar asta, din păcate, se repercutează şi asupra familiei.

Ce ai recomanda unui român care vrea să publice la o editură canadiană? De unde să înceapă?

În primul rând de la limbă, evident; franceză sau engleză, nu are de ales. Apoi un tur pe la universitate, într-un departament de literatură, nu ar strica. Nu e o regu­lă de aur pentru alţii, dar în cazul meu, da. O privire asupra literaturii aşa cum e ea văzută în Canada ar prinde bine. Urmează apoi o atitudine ceva mai puţin dispreţuitoa­re faţă de literatura americană, precum şi revizuirea ideii că în afară de Europa nu mai există nimic. Vrei să publici în Canada, trebuie să ştii ce se citeşte în Canada. Asta nu înseamnă să copiezi modelul, ci să te joci cu el, poate chiar să îl iei în răspăr. De când lucrez cu editorul englez îmi dau seama ce mare şansă am avut să fiu publicată în 2002 aici. Cu ce am venit eu în bagaj, nu aveam nicio şansă. Ţara brânzei mi-a fost totuşi de mare ajutor. Dar cu ce am scris apoi mi-am câştigat locul ca autor canadian, rămânând în acelaşi timp şi un autor român.

La 3 ani, aproape de Einstein

National Post scrie despre fiul unor imigranţi ro­mâni din Calgary: la nici 3 ani, Anthony Popa Urria este cel mai tânăr canadian acceptat în MENSA, un organism care regrupează persoanele cu un scor de cel puţin 98% la testele de inteligenţă. Conform unui test făcut la Londra, băiatul are un IQ de 154, cu câteva puncte mai mic decât cel al lui Albert Einstein sau Stephen Hawking, ambii cu un IQ estimat la 160. Anthony Popa ştie deja să spu­nă alfabetul (de la cap la coadă şi de la coadă la cap), numără până la 1000, vor­beşte engleză, spaniolă şi română şi poate rezolva puzzle-uri complexe, de 70 de piese.

Gorduz loveşte din nou

La Bucureşti tocmai a fost dezvelită o statuie controversată a împăratului Traian, realizată de sculptorul Vasile Gorduz şi amplasată pe treptele Muzeului de Istorie, scriu Windsor Star şi Canoe.ca Deşi actualul primar al Capitalei, Sorin Oprescu, are numai cuvinte de laudă la adresa sculpturii, directorul muzeului a declarat, după dezve­lire, că ea nu va sta mult acolo. Şi asta pentru că e la fel ciudată ca şi creaţia lui Gorduz amplasată la Montréal, care-l reprezintă pe Eminescu.

Deşi împărat, Traian este repre­zentat gol puşcă, ţinând o lupoaică ţeapănă în braţe. Opiniile exprimate până acum de bucu­reşteni nu sunt deloc măgulitoare: statuia a primit porecle ca Maidanez rănit cu fular, Căţeluşa intubată, La căţea­ua zbu­ră­toare sau chiar Centurion Biggus Dickus, ca în filmul Monty Python’s Life of Brian. La Montréal, sculptura din Piaţa României, dezvelită în 2004, reprezintă un Eminescu desculţ care, de-a lungul anilor, a fost asemănat cu un nebun, cu un cerşetor sau chiar cu… Elena Ceauşescu. Cert este că statuia se bucură de foarte puţină apreciere printre românii care trăiesc la Montréal.

Ţigan a devenit peiorativ

Academia română a corectat în DEX definiţiile cuvintelor jidan şi ţigan, împreună cu cele ale altor 30 de cuvinte derivate, scrie National Post. Noile definiţii evidenţia­ză caracterul peiorativ al cuvintelor respecti­ve, iar dacă pentru jidan sensul peiorativ era înde­obşte cunoscut, pentru ţigan e vorba de o noutate absolută.

Academia a modificat şi câteva definiţii pentru cuvin­te din aria sexua­­li­tăţii. Cuvântul iubire era până acum defi­nit în DEX ca “sentiment de dra­goste faţă de o persoa­nă de sex opus”. Ulti­ma precizare, “de sex opus”, a fost înlăturată în noua ediţie. Terme­nul homosexual, în expli­ca­ţia căruia erau folosite cuvinte ca “încli­naţie patologică” sau “anormală”, este explicat acum drept “persoană care manifestă atracţie faţă de persoane de acelaşi sex”. Totodată, la heterosexualitate nu mai este făcută precizarea “personalitate normală”. Termenul exhibiţionism nu mai denumeşte o “perversitate”, ci o “deviaţie a comportamentului sexual”.

Migrating Landscapes

Arhitectul român Felix Tue din Montréal este unul dintre câşti­gă­torii concursului Migrating Landscape, scrie National Post, un concurs care cere tinerilor arhi­tecţi să creeze un model de adăpost care să spună o poveste despre migraţie. Ca parte a premiului, artiştii selecţionaţi vor participa la Bienala de Arhitectură de la Veneţia.

Maxi-taxi, o soluţie pentru Toronto?

Tot National Post scrie despre posible soluţii pentru transportul public din Toronto. Printre ele se află şi introducerea unei reţele de maxi-taxi, un model care s-a observat că funcţionează bine în România. Ideea este privită cu interes, în special pentru locurile slab deservite de transportul în comun.

Cea mai bună profă de mate

La Presse a descoperit că o profesoară de mate­-matică de origine română din Montréal este foarte apreciată de elevi, pe site-ul ratemyteachers.com. Teodora Nadu trăieşte în Canada de 22 de ani, predă la şcoala secundară Jeanne-Mance, e pasionată de matematică şi adoră să o împărtăşească elevilor săi.

Lucian Bute, la TLMEP

Pe 29 aprilie, emisiunea Tout le monde en parle, animată de Guy A. Lepage, l-a avut ca invitat, printre alţii, pe Lucian Bute. Dacă nu aţi urmărit-o, puteţi ve­dea pe YouTube fragmentul cu boxerul român.

Poliţist român acuzat în Toronto

Poliţistul de origine română Ioan Florin (John) Floria, din Toronto, este acuzat că a protejat persoane implicate într-o răpi­re, scrie Toronto Star. Poliţistului i se repro­şează că ar fi sugerat unui alt român, victimă a unei răpiri, să nu facă plângere la poliţie. Într-un al doilea caz, fără legătură cu primul, o persoa­nă a sunat să spună că este martor la o răpire. Floria i-a sugerat să sune la poliţie, dar nu a raportat cazul el însuşi. Şi în al doilea caz erau implicaţi români.

Comemorare dr Taranu

Sâmbătă, 28 aprilie, Asociaţia Culturală Română din Montréal a organizat comemorarea doctorului Ion Ţăranu, personalitate de vie a­min­tire, care a plecat dintre noi la 24 martie 2009. Evenimentul a fost sprijinit de Forumul de integrare interculturală şi de Comunitatea moldovenilor din Québec şi s-a bucurat de prezenţa Excelenţei Sale dl. Bogdan Bucur, Consul General al României în Québec, precum şi a soţilor Sultana, care au venit tocmai de la Val-David pentru comemorarea priete­nului lor.

În prezenţa unei audienţe numeroase, au vorbit despre activitatea şi realizările doctorului Ion Ţăranu părintele Cezar Vasiliu, dl. George Rusu, doamna Elena Neacşu, precum şi subsemnatul. Co-fondator şi preşedinte al celei mai vechi organizaţii româneşti de pe aceste meleaguri, Asociaţia Română din Canada, fondator al Forumului de integrare interculturală şi al Federaţiei Asociaţiilor Române din Canada, doctorul Ion Ţăranu a fost, alături de Alexandru Fonta şi de poetul Vasile Posteucă, fondator al Câmpului Românesc de la Val-David, adevărată emblemă a coloniei române din Canada. Acolo, la Val-David, vedem adevărata operă şi sufletul doctorului Ţăranu, vedem brazii plantaţi de ambasadori ai României în Canada, Bucur Şchiopu şi Elena Ştefoi, admirăm troiţa de lemn pictată, adevărată bijuterie a Câmpului românesc, admirăm porţile din lemn care au fost sculptate în vechea tradiţie a artei populare din România. Eforturilor doctorului Ţăranu datorăm şi toponimele româneşti prezente la Val-David: strada Predeal-Trudeau şi Podul românilor. De asemenea, în poiana superbă a Câmpului românesc au loc, în fiecare vară, întâlnirile culturale sau comemorative ale coloniei române.

Un om dinamic, întreprinzător, perseverent, mereu cu bune intenţii, doctorul Ion Ţăranu a fost şi un medic apreciat de mulţi români, iar în această ca­-litate a avut meritul excepţional de a fi fost doctor fără de arginţi şi om de mare ajutor pentru mulţi români sosiţi în Canada, care se aflau în situaţii dificile. Iubitor de frumos, bun român şi, mai presus de toate, un suflet mare, doctorul Ion Ţăranu rămâne în memoria noastră ca un om generos şi un bun patriot român.