De la el a inceput totul. In ’89. Ati putea crede ca vorbim despre Ion Iliescu, emanatul Revolutiei din decembrie. Sau despre preotul reformat Laszlo Tökes, cel care a reprezentat “scanteia” revolutiei romane de acum 15 ani. Insa materialul de fata are in vedere un alt “’89”, si anume 1889, anul trecerii in nefiinta a poetului national al romanilor, Mihai Eminescu.
Facem un salt de un secol si ajungem in 1989, la centenarul mortii poetului din Ipotesti, moment in care artistul plastic Serban Popa initiaza planul amplasarii la Montréal a unui monument dedicat poetului. “Am imaginat un Eminescu inaripat, aflat in varful unui obelisc, intregul ansamblu fiind amplasat in centrul unui amfiteatru cu sapte trepte descendente si tot atatea ascendente. Imaginea era aceea a unui spatiu al noii latinitati, gazda primitoare pentru toate comunitatile etnico-culturale ale spatiului quebechez, in care Mihai Eminescu si – prin el – natia romana ar fi reprezentat catalizatorul. Daca iti este capul inaripat si aripa ti-e harpa, esti poet, esti zburator, esti geniu, adica darul – inger trimis de Dumnezeu poporului roman”, spune Serban Popa. In atelierul sau, macheta acelui monument se afla la loc de cinste. Din pacate, doar in atelierul sau.
Fotografia unui inger inaripat
Luna aceasta se implineste un an de la inaugurarea Pietei Romaniei din Montréal. Evenimentele de atunci, cu protestele care le-au insotit, au facut sa curga rauri de cerneala. A ramas in umbra, poate pe nedrept, initiatorul proiectului de amplasare la Montréal a statuii lui Eminescu.
Serban Popa se afla in Canada de mai bine de doua decenii, timp in care s-a implicat in viata comunitatii romanesti de la Montréal, ajungand sa fie (re)cunoscut ca unul dintre reprezentantii de seama ai acesteia. Artist plastic si jurnalist, a facut parte din delegatia romana prezenta la Congresul Mediilor romane de pretutindeni (Sinaia, 1999), unde a reusit sa atraga atentia cu proiectul de amplasare a unei statui a lui Mihai Eminescu la Montréal. In ianuarie 2000, in revista Luceafarul de la Montréal, Serban Popa este intervievat de Mariela Dumitriu in legatura cu soarta monumentului. Articolul se sfarsea cu fraza “Vreti sa aflati noutati despre monumentul Eminescu? Contactati-l pe autor…” Intra insa “pe fir” (exprimarea ii apartine lui Serban Popa) Consulul General (de atunci) al Romaniei de la Montréal, Elena Sava-Stefoi, care cere dreptul de a-l reprezenta si promoveaza pro-iectul lui Serban Popa, dar incet-incet il face “uitat” pe autor (repetam, opinia apartine chiar acestuia). De la ea a ramas si ideea cu “ingerul inaripat”…
Dupa anul 2000 insa, proiectul nascut in mintea lui Serban Popa este transformat radical in “altceva”. Amplasamentul dorit de autor (vastul parc de peste drum de biserica ortodoxa romana Buna Vestire) este inlocuit cu un altul, ales de autoritatile canadiene (micul parc Devonshire, ramas ca loc final de amplasare a statuii lui Eminescu si a Pietei Romaniei). Modelul imaginat de Serban Popa este “uitat” in atelierul (si sufletul) acestuia, trecandu-se la un concurs de proiecte pentru realizarea statuii eminesciene. Concurs “aranjat”, crede artistul plastic, care se bazeaza, printre altele, pe un articol aparut in publicatia Calea de lumina, in anul 2000, conform caruia, inainte de jurizare, se stia ca victoria apartine unui sculptor din Bucuresti. De altfel, precizeaza artistul, el s-a si retras din “competitie” in momentul in care a realizat ca ea se transforma in aranjament.
Ramane visul
Restul povestii se stie. Elena Stefoi a fost eliberata din functia de Consul General al Romaniei la Montréal inainte de concretizarea proiectului Piata Romaniei. Locul ei este luat de Consulul General Magda Botez, iar concursul de proiecte este castigat de sculptorul Vasile Gorduz, a carui creatie strajuieste azi Piata Romaniei. Publicul roman nu a fost informat nici de alcatuirea nominala a juriului, nici de evolutia lucrarilor acestuia, machetele prezentate la concurs nefiind facute publice nici pana azi. Iar imaginea lucrarii premiate a fost cunoscuta cu adevarat doar in momentul instalarii ei.
Serban Popa isi vede de viata lui, in Saint-Hubert. Se poate mandri cu destule realizari: vicepresedinte al MSQR (Miscarea de Solidaritate Québec – Romania), presedinte si vicepresedinte al Consiliului de administratie al Societatii Constantin Brancusi, membru fondator al “Maison des Arts Rive Sud” etc. A obtinut, ca reprezentant al comunitatii romane, doua subventii – de 10.000 si respectiv 12.000 de dolari canadieni – pentru un festival cu tema “350 de ani ai Montréalului sarbatoriti de 350 de artisti din Montréal” (1992), a initiat un centru de formare pentru nou-veniti, pe probleme de insertie profesionala (1986-1987) si lista ar putea continua.
Ne vom opri insa aici, amin-tind numai ca Serban Popa nu a renuntat la ideea acelui “parc al noii latinitati” in care ar trona “Eminescul lui”, ca un inger inaripat. “Si, daca ne gandim, totul ar fi putut fi facut printr-o «mar-turisire» de 50 de dolari din partea noastra, cu mic cu mare, pentru a realiza un adevarat loc unde noi, cei din Montréal, sa ne in-talnim in gand si suflet romanesc. Un tapsan de picnic urban, loc de fratietate cu toate comunitatile culturale din Québec”, viseaza Serban Popa. Si, fie vorba intre noi, in locul lui nici eu nu as renunta vreodata la un asemenea vis.
