“La masă” cu Sergiu Nicolaescu

Am dinainte albul paginii şi nu mai am tragerea de inimă de altădată să scriu ceva, aşa, ca de început de an. După mine, 2013 a debutat cât se poate de prost în România. Sau, mai bine spus, fix cum speram să nu se întâmple, după ce-am călcat încă o dată pragul psihologic al serii de 31 decembrie.

Dar Dumnezeu a rânduit ca, în a treia zi a noului an, să ne privim din nou în oglindă şi să ne cutremurăm. Trecerea la cele veşnice a regizorului Sergiu Nicolaescu nu ne-a lăsat răgazul de a ne trăi visul de Sărbători. Dintr-o dată ne-au năpădit toate urâciunile pe care speram, cu naivitate, să le lăsăm în urmă.

Televiziunile zise “de ştiri” au mai bătut un cui în sicriul jurnalismului, iar publi­caţiile tipărite, aflate şi ele cu un picior în groapă, le-au ţinut hangul. În acest vârtej tragicomic s-au aruncat cu voluptate oameni pe care nu i-ai fi suspectat niciodată că nu cunosc va­-loarea tăcerii. La înghesuială, Biserica a luat şi ea câteva scatoalce, fără a pricepe nici de această dată că a comunica pu­blic nu este atât de simplu pe cât pare la prima vedere.

În fine, după câte mizerii s-au spus şi s-au făcut vreme de două săptămâni, aproape că este inoportun să adaugi ceva, chiar cu maximă decenţă, pe “subiectul” Sergiu Nicolaescu. Am să risc, totuşi, pentru că ne aflăm la mare depărtare de casă, iar comunitatea de aici este privată, deseori, de nuanţele ce trebuie să înso­ţească imaginea unei situaţii sau a unei persoane publice din România.

În calitate de jurnalist, am stat de vorbă ultima oară cu Sergiu Nicolaescu în noiembrie 2011. Am încercat să pun în lumină o latură a regizorului necunoscută multora dintre români şi dacă am reuşit sau nu veţi judeca dumneavoas­tră, după cum au făcut-o, la momentul respectiv, cititorii ziarului “Adevărul” şi ai dialogurilor mele săptămânale, intitulate “La masa Adevărului”.

În rândurile de mai jos voi reda cele mai semnificative pasaje din discuţia mea cu Sergiu Nicolaescu, urmând să trageţi singuri concluziile, fără a vă influenţa în vreun sens sau altul. Oricum, au avut alţii grijă să o facă până acum.

George Rădulescu

[pullquote]
S-a născut la 13 aprilie 1930, la Târgu-Jiu;
A absolvit Universitatea Politehnică Bucureşti, devenind inginer mecanic;
După absolvire, a început să lucreze la filmări în cadrul Studioului cinemato­grafic “Alexandru Sahia”;
S-a afirmat prin filmele “Dacii” (1966) şi “Mihai Viteazul” (1970);
A participat activ la evenimentele din decembrie 1989;
A fost ales senator pe listele FSN, PDSR şi PSD, ocupând un loc în Parlamentul României până în 2012.
A murit pe 3 ianuarie 2013, la 82 de ani, şi a fost incinerat.
[/pullquote]

George Rădulescu: Ce nu merge în România zilelor noastre, domnule Nicolaescu?

Sergiu Nicolaescu: Nu merge nimic. Din păcate.

Dar avem “oameni de succes”…

Există anumiţi oameni cu influenţă la public. Dar ăştia sunt de calitate proastă. Vedeţi dumneavoastră, iau un exemplu: o popularizare mai puternică decât are domnul Becali nu are nimeni. Dacă consideraţi că e un exemplu pozitiv, atunci sunteţi fericit, dar dacă nu merită această popularizare, atunci e păcat că se face.

Credeţi că el este preluat ca model de către tineri?

Tinerii nu au de ales. Pentru că lângă el nu se prezintă niciun om de calitate. Şi încă o dată, nu vorbesc despre el în mod special. Am dat un exemplu din sport, dar în sport sunt mult mai mulţi.

Poate şi mult mai toxici…

Mult mai mulţi şi cu mult mai multe defecte. Dar, din păcate, televiziunile nu fac comparaţiile imediat. Dacă îmi dă un şir de oameni importanţi care se ocupă de sport, nu-mi dă şi alţi oameni importanţi, de cultură, care să-şi spună părerea despre ceea ce se petrece în sport. Deci, prima greşeală, şi asta o spun cu tot curajul, e a presei şi a televiziunii.

Citiţi ceva cu plăcere în presa de astăzi, urmăriţi vreo emisiune?

Sigur că da. Sunt lucruri care sunt remarcabile în presă. Dar, din moment ce opt televiziuni din zece, dacă te uiţi la jurnal, dau numai accidente, bătăi, violuri şi aşa mai departe, ce vrei!? Cetăţeanul obişnuit, care nu are cultură sau care e limitat în această calitate pe care ar putea să o câş­tige – deoarece cultura o câştigi singur -, nu are alternativă şi se intoxică.

Asta ar fi sursa agresivităţii din societatea românescă?

E una din surse, categoric. E una din surse.

Nu cumva şi mediul politic s-a tabloidizat?

Bineînţeles! Eu am intrat în politică în 1989, în Revoluţie, din prima zi, din 21 decembrie, şi am trăit toată epoca.

Cum erau, din punct de vedere calitativ, oamenii care făceau politică înainte de 1989?

Erau oameni de mult mai mare calitate în perioada comunistă, dar le era frică. Deci, nu erau liberi. Frica e un sentiment teribil care a subjugat poporul român timp de 42 de ani.

Acum, frica a fost înlocuită cu dezgustul?

Acum, fireşte că ar trebui ca dezgustul să ajungă la o limită. Să dea Dumnezeu să ajungă cât mai repede!

Care este cel mai bun actor din politica românească?

Vedeţi dumneavoastră, toţi sunt actori, aţi spus corect. Şi nu e bine, pentru că actoria înseamnă interpretare. Or, nu poţi, prin nicio regulă şi prin nicio calitate, să te substitui unui om politic. Să te dai om politic şi tu, de fapt, să fii om de afaceri… Îţi plăteşti locul în Parlament, dai bani partidului ca să te menţină. În momentul de faţă, vreau să vă spun că majoritatea parlamentarilor sunt oameni de afaceri sau carierişti.

Aţi avut un parcurs ascendent înainte de ’89, aţi cunoscut succesul, deşi n-aţi avut “origine sănătoasă”. Cum se explică?

Sunt mulţi care spun că am fost omul regimului. Eu vă spun următorul lucru: luaţi din filmele mele acele fraze care favorizează regimul şi o să vedeţi cât de re­zervate sunt. În schimb, am arătat în filmele mele biserici, cruci, Golgota…

E adevărat, dar v-au lăsat în pace…

M-au lăsat pentru că aveam succes. Eu îl cunoşteam pe Maurer şi el mi-a mărturisit: “Sergiule, filmul Dacii a fost un test pentru mine şi pentru ceilalţi din partid.

A fost un test pentru că românul a rămas patriot şi acest lucru ţi-l datorăm ţie”. Numărul de spectatori pe care i-am avut eu este între 134 şi 135 de milioane.

Contestatarii dumneavoastră spun că aveaţi atât de mulţi spectatori pentru faptul că nu exista alternativă pentru public.

Cum adică?

Nu aveau între ce alege…

Nu e adevărat! Sigur că treaba asta ar trebui să-mi facă plăcere, dar nici vorbă! Au fost mari regizori, au fost Ciulei, Pintilie, Piţa, Daneliuc şi alţii. Mari regizori, care au avut mare succes. Şi tot milioane de spectatori. Ceea ce astăzi se numără cu zecile de mii de spectatori, pe vremea aceea erau zeci de milioane de spectatori. Era o diferenţă. Dar care e motivul? Motivul era că vedeau foarte puţine filme străine, iar filmele noastre încântau românii. Dar filmele mele aduceau ceva ce nu aducea nimic în cultura românească: istoria ţării nefalsificată. Eu i-am dat românului încredere în el, demnitate, loialitate, eroism. Asta a fost lecţia pe care i-am dat-o. Am arătat acele momente istorice în care poporul român a fost erou.